Simţul aproapelui

Omul are cinci simţuri: al văzului, auzului, mirosului, gustului şi cel dactil. Sfinţii Părinţi ne tâlcuiesc că există o corespondenţă naturală între simţurile trupeşti şi puterile sufletului, de exemplu: intelect/simţ vizual, facultatea poftitoare (concupiscenţa)/simţul gustului etc. Prin împletirea lor şi prin lucrarea virtuţilor, omul trebuia să tindă în permanenţă către Dumnezeu. Sufletul omului, fiind natură simplă şi subtilă, nu avea decât această dorinţă, dorinţa de Dumnezeu, atracţia asemănării sădite de Creatorul său. Aşa cum pruncul întinde instinctiv mâinile către mama sa, aşa cum primul cuvânt pe care îl învaţă este „mama“, şi nu altul, tot astfel protopărintele Adam nu putea să aibă în sine decât o singură nevoie: de a fi orientat „în toată vremea şi în tot ceasul“ către Dumnezeu. Deşi avea trup, acesta nu era împovărat cu nevoi. Cu atât mai mare pare căderea sa dacă ne gândim la faptul că Adam nu primeşte de la Eva atât fructul interzis, cât fructul inutil. În jurul pomului cunoştinţei binelui şi al răului nu stăteau legiuni de îngeri, ca să-l păzească. De ce? Nu era nevoie. Omul trebuia să intuiască faptul că, dacă toate, inclusiv el însuşi, trăiesc prin şi datorită harului lui Dumnezeu, orice altă modalitate de a deveni deiform este un nonsens. Pentru hrănirea pruncului, mama nu foloseşte surogate şi nici nu ascunde sticla de lapte pentru ca pruncul să nu bea pe furiş... Nu e nevoie. Ea ştie că nu poate oferi nimic mai hrănitor pruncului decât laptele său, iar acesta nici nu este, în neputinţa sa, altceva decât un simţ întrupat al prezenţei mamei (unim cele două nevoi, al prezenţei materne şi al hranei, amintindu-ne de o frumoasă metaforă duhovnicească care spune că omul se naşte dintr-un pântece, trăieşte şi creşte duhovniceşte într-un pântece - lumea, pregătindu-se pentru adevărata naştere, cea de sus, în pântecele din Trupul Bisericii biruitoare, loc în care va fi om deplin, după chipul şi asemănarea lui Hristos-Bărbatul desăvârşit). La fel era şi Adam: un singur simţ (al lui Dumnezeu-Creatorul), o singură nevoie, aceea de a-L dobândi.

În lucrările scrise de Părinţii Bisericii, având ca subiect Geneza, ni se vorbeşte de faptul că, după cădere, întreaga natură a devenit ostilă omului. Întreg regnul animal şi cel vegetal nu l-au mai recunoscut pe om drept stăpân al lor şi au început să i se împotrivească cu o îndârjire criminală: dacă Adam a semănat moartea şi distrugerea în natură, atunci, natura a devenit patricidă. Cel care a dat nume fiecărei specii a devenit el însuşi un vânat şi o simplă specie în regnul animal. Hainele de piele primite după cădere sunt atât o platoşă trupească, cât şi una spirituală, pentru ca omul să nu cadă duhovniceşte prin păcat la nesfârşit; cele cinci simţuri sunt o interfaţă între omul interior şi natura exterioară, dar, drept consecinţă a păcatului, lor li se vor subordona puterile sufletului. Simţul prin care omul tindea către Dumnezeu s-a atrofiat şi s-a specificat. Impulsul divin sădit în noi s-a difuzat între inimă şi minte, ambele acoperite de întunericul păcatului/necunoştiinţei. Din acel moment, omul va negocia spiritualul în prăpastia metafizică născută pe intervalul dintre minte şi inimă.

Unul dintre Sfinţii capadocieni prăznuiţi în acest an aniversar, Sfântul Grigorie de Nyssa, scrie: „De aceea omul a fost împodobit cu viaţă, raţiune şi înţelepciune, şi toate cele bune vrednice de Dumnezeu, pentru ca, prin fiecare din acestea să aibă dorire după acelea cu care este înrudit intim“ (Marele cuvânt catehetic, 5). Dumnezeu este Viaţa, Raţiunea şi Înţelepciunea în sine. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul va tinde neîndoielnic spre Cel care îl cheamă la dobândirea asemănării sădite ca potenţă în fiinţa sa. Dar asemănarea nu se dobândeşte de omul-monadă, iar mântuirea trece prin semenul nostru. Prin darul Botezului şi cel al Sfintelor Taine, creştinul poate şi are datoria de a-şi dezvolta un al şaselea simţ, simţul aproapelui.

Cea mai mare poruncă este porunca iubirii aproapelui (In 13, 34), iar actul de identitate al creştinului este iubirea. Or, aproapele nostru nu este doar ruda, prietenul, cetăţeanul pe care îl întâlnim în viaţa de zi cu zi. Aproapele nostru este şi cea mai fidelă şi... la îndemână icoană a lui Hristos, Dumnezeul-Om. Fiecare act de iubire, de ajutor, dar şi de simplu respect pe care îl adresăm aproapelui nostru urcă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiindcă El este Arhetipul nostru. Aşa cum cinstirea pe care o acordăm icoanei urcă la arhetipul său, al sfântului pictat pe icoană, tot aşa cinstirea pe care o acordăm aproapelui nostru urcă la Cel al cărui chip omul îl poartă. Iubirea de Dumnezeu este tot una cu iubirea de aproapele, fiindcă aproapele este prezenţa-martorul lui Dumnezeu în viaţa noastră. Pacea celor cinci simţuri şi unirea minţii cu inima se poate realiza prin conştientizarea acestei prezenţe cotidiene a lui Hristos prin semenul nostru. Grija cea bună este grija pentru mântuirea noastră, mântuire care se realizează solidar cu cea a celui de lângă noi. Aşa cum participăm la naturalul biologic al vieţii prin cele cinci simţuri, tot astfel aproapele trebuie simţit duhovniceşte: perceput precum chip al lui Hristos în mijlocul nostru, intuit, anticipat în suferinţa, nevoia şi singurătatea sa. A tinde către Dumnezeu înseamnă a tinde către o iubire desăvârşită faţă de om, fiindcă această iubire, şi dacă nu pare exagerat, fiecare om simţit duhovniceşte, devine pentru noi părinte şi hrană pentru Viaţă.