Sinele şi personalitatea, o perspectivă interdisciplinară

Perioada pe care o traversăm, cu angoasele, dezordinile şi violenţele ei verbale şi nonverbale, este rezultatul negării Fiinţei supreme, a „Celui ce este”. La acest unic model trebuie raportată fiinţa umană, ca un exemplar de excepţie, singurul dotat cu spirit de natură divină, ceea ce în terminologia creştină se redă prin sintagma amplă şi greu accesibilă profanilor: omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Propunem o analiză a rolului sinelui în formarea personalităţii, pornind de la definirea termenilor şi evidenţierea sensurilor comune, acceptate de o categorie largă de receptori, neglijând variantele conceptuale specifice (psihiatrie, psihologie, filosofie etc.). 

O definiţie cu caracter general prezintă personalitatea prin câteva atribute: Personalitate, ceea ce constituie persoana, distinctă de toate celelalte, din punct de vedere psihic, intelectual şi moral (Trezor de la Langue Franҫaise. Dictionnaire de la langue du XIX-eme et du XX-eme siècle, Centre Nationale de la Recherche Scientifique, Gallimard, Paris, 1988). Este o definiţie lărgită printr-o explicaţie suplimentară care o va preciza: Dorinţa de independenţă individuală este un sentiment nobil, moral care îşi are puterea în natura morală a omului, este dorinţa de a se simţi om liber, este sentimentul personalităţii, al spontaneităţii umane în dezvoltarea sa liberă.

Aici, trebuie să adăugăm ideea paulină despre personalitate şi libertate, deci perspectiva teologică, învăluită, de obicei, prin termenii neutri în care apar, explicaţiile date în dicţionarele cu caracter laic absolut. În teologie, libertatea este definită ca stare de nedependenţă, de autodeterminare. Ca fiinţă raţională, omul are libertatea, parte componentă a personalităţii, ca una din puterile sufleteşti care alcătuiesc „chipul lui Dumnezeu” în om: raţiunea, voinţa liberă şi simţirea, în năzuinţa lor spre Dumnezeu. Omul a fost creat liber de pasiuni vinovate. Prin libertatea lui de alegere, i s-a dat posibilitatea de îndumnezeire şi ajungere la nemurire, dar şi aceea de a cădea în neascultare, deci în moarte şi degradare. Răspunderea îi aparţine integral prin opţiunea făcută (Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984). Sfântul Apostol Pavel defineşte cu claritate acest sens al libertăţii în Iisus Hristos pentru toţi aceia care s-au botezat în numele Lui: Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate (II Corinteni 3, 17) şi revine, de fiecare dată, cu competenţa celui care L-a cunoscut pe Hristos, în puterea slavei Lui, la chemarea făcută acestuia pe drumul Damascului: Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei (Galateni 5, 1), cu referire la tendinţa de respectare a unor obiceiuri din ritualul arhaic.

Personalitatea este definită în diferite domenii ale ştiinţelor umaniste în funcţie de scopul urmărit. În psihologie, avem de-a face cu sublinierea funcţiei prin care un individ conştient se va evalua ca eu, ca un subiect unic şi permanent (Petit Robert, Dictionnaire de la Langue Franҫaise, Paris, 1990, s. v. personnalité). Din multitudinea şi variabilitatea aspectelor caracteristice formării personalităţii vom avea în vedere impactul exercitat de presiunea exterioară a mediului social asupra sinelui, chiar la primul nucleu al acestuia, familia. Ce este sinele? Reţinem cele două coordonate ale noţiunii, diversificată prin nuanţele registrului funcţional, aşa cum reiese din explicarea lui.

Sinele şi înţelesul său

 Mai întâi noţiunea sinelui va fi definită de către exploratorii psihicului din perspectivă ontologică şi va fi identificată cu eul: Principiu metafizic care conferă unitatea, specificul persoanei, dincolo de diversitatea gândurilor, sentimentelor, faptelor reale, adică realitatea permanentă şi invariabilă, considerată ca substrat fix al accidentelor simultane şi succesive care constituie eul empiric… opus eului transcendental, absolut. De aici decurge faptul că eul uman nu poate avea o cunoaştere integrală despre el însuşi.

Constantin Noica încearcă să identifice relaţiile dintre sine şi eu, reliefând interacţiunea formativă, creatoare pe care o redă în trei ipostaze: a) Sinele poate fi înţeles în pasivitatea eului, ca o conştiinţă mai adâncă a acestuia… este sinele ce stă sub semnul necesităţii şi care, adesea, nu ştie de „sine”; b) Sinele poate ţine de alegerea eului, ca expresie activă a lui. Este ordinul în care te-ai încadrat, idealul tău, conştiinţa ta etică mai adâncă, libertatea ta; c) Sinele poate fi expresia lucidităţii eului şi atunci el ţine de libertatea care şi-a aflat necesitatea (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea ro­mânească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 13). Antonio M. Battro reuşeşte să concentreze definiţia personalităţii prin accentuarea, în cadrul relaţiei personalitate/sine, a sinelui, definindu-l pe acesta, întocmai ca Noica, printr-o posibilă ieşire sau depăşire a limitelor sale. Dacă eul este, în mod natural, egocentric, personalitatea este eul descentrat. Eul este demn de a fi urât, cu atât mai mult, cu cât el este puternic, în timp ce o personalitate forte este aceea care ajunge să-şi disciplineze eul. Personalitatea, altfel spus, este supunerea eului unui ideal pe care îl materializează, pe care îl depăşeşte şi căruia i se subordonează (Antonio M. Battro, Dictionnaire d’épistémologie génétique, Presses Universitaires de France, Paris, 1966).

Dar studiile din domeniile psihologie, sociologie şi filosofie rămân în afara eternului. Cine are în vedere eternitatea trebuie să ia în considerare modelul ontologic suprem, în care sinele este înţeles numai în relaţia general/individual, absolut/relativ. Aici raportul se inversează şi sinele devine egoul sau eul supradimensionat, aşa cum reiese din chemarea pe care o face Mântuitorul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8, 34-36).

 Ce este sinele acesta care trebuie abandonat? Este toată moştenirea noastră, de la păcatul originar al celor izgoniţi din Eden până la acumulările răului concentrat de astăzi. Este balastul deprinderilor, dobândite prin imitarea modelelor de supravieţuire strict biologică, este eul suficient sieşi, cel care închide orice posibilitate de transcendere. Lepădarea de acest sine egocentric, adevărata eliberare de această povară are loc numai prin cunoaştere. Constantin Noica nota: tot ce se mişcă în lumea omului se mişcă de la eu la sine. Ideea sinelui individual în opoziţie cu sinele lărgit, adică cel integrat în Marele Tot, în Universal, este subliniată constant de filosoful de la Păltiniş, spre a indica finalitatea spre care trebuie să aspire omul (Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 249).

Limba veche, dar şi limba populară a românilor păstrează unele structuri în care sinele este sinonim cu fire, desemnând acea parte adâncă, de natură divină, a sufletului pur, partea nealterată de intervenţia brutală a realului existenţial. Acest sens este remarcat în expresia „a-şi veni în fire sau în sinele său”, cu sensul „a se regăsi”, „a redeveni el însuşi”: Venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Expresia are şi un dublet negativ, antonimic, a-şi ieşi din fire sau a-şi pierde firea (sinele), cu multiple valenţe semantice.