Slujind până în ceasul din urmă

După mult timp am regăsit Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla înveşmântată în strălucire. Ordinea desăvârşită, înnoirile de la bisericile chinoviei, chilii şi ateliere, buna rânduială a slujbelor şi atenţia călugăriţelor pentru mântuirea lor şi pentru pelerini sunt cu adevărat modele pentru vremurile noastre. În urmă cu 21 de ani, fiind student la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, am vizitat împreună cu ierodiaconul (de atunci) Sebastian Paşcanu Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla. Atmosfera plumburie, biserica rămasă în uitare, ca şi corpurile de chilii, grădinile neîngrijite arătau că mănăstirea aştepta o mână de gospodar, un ctitor cu suflet mare care avea să schimbe ruina în lumină şi pustiul în pământ roditor.

Trecerea anilor mi-a oferit, ca o surpriză, bucurii veritabile.

La începutul lui 2008 drumul meu a dus din nou către Samurcăşeşti-Ciorogârla, mănăstirea care a primit-o pe Sfânta Parascheva în vremuri grele (aprilie-octombrie 1944). Chipul luminos al mult milostivei sfinte, măiestrit zugrăvit de Irineu Protcenco, chiar dacă nu-i realizat într-o manieră pur bizantină, îmi vorbea despre taina schimbărilor, acestea constituindu-se într-o adevărată minune a Sfintei Parascheva, care avea aici un altar ridicat sub ocrotirea ei, cu doi sau trei ani înainte ca moaştele sale să ajungă la Samurcăşeşti, deşi aveau iniţial altă destinaţie, şi anume Mănăstirea Turnu din ţinutul Vâlcii.

Încă de la întâia vizită în Grădina Sfintei Parascheva de lângă Bucureşti l-am remarcat pe duhovnicul maicilor, protosinghelul Martinian Ruxanda, atunci singurul preot slujitor al mănăstirii.

Părea viguros, cu sete de viaţă, deşi mersul uşor legănat trăda o anumită afecţiune şi implicit numărul anilor care-l împovărau.

Am slujit la Samurcăşeşti-Ciorogârla de multe ori, inclusiv la resfinţirea bisericii din 14 octombrie 2008, săvârşită de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împreună cu episcopii Mihail al Australiei şi Noii Zeelande şi Varsanufie Prahoveanul, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Nu se putea să nu-l remarci pe părintele Martinian. Avea o voce sonoră, mult peste limită, care se făcea auzită în toate ungherele bisericii. Nu avea nicidecum nevoie de staţie.

Numeroşi credincioşi veneau din Bucureşti ori din satele învecinate la slujba săvârşită de el, după ce "preluase" de la alţi duhovnici biserica goală... Între timp devenise neîncăpătoare, iar vara, curtea mănăstirii adăpostea, sub ramurile teilor, pe cei care nu mai aflau loc în interiorul sfântului lăcaş.

La Sfintele Liturghii cânta melodios "Doamne mântuieşte", "Şi ne auzi pe noi", "Iubite-voi Doamne", Axioane, chinonice şi manifesta o evlavie deosebită pentru Maica Domnului, căreia îi închina aproape în fiecare duminică şi sărbătoare cântarea "Împărăteasa mea cea preabună...".

Auzind că sunt şi eu legat de Mănăstirea Neamţ, părintele Martinian, după prima întâlnire, a început să mi se destăinuie. Avusese o viaţă tumultuoasă, cu necazuri multe, căutări fără răspunsuri, griji şi osteneli mai multe decât alţi oameni. Au fost pe lângă acestea şi bucuriile care dau sens vieţii.

A văzut lumina zilei la 7 iunie 1929 în localitatea Secuiu, dincolo de Craiova, înspre Mănăstirea Cârcea, din părinţii Nicolae şi Dina care l-au numit la Sfântul Botez Marin. A urmat cursurile Seminarului de opt ani de la Mofleni-Bucovăţ, dar n-a fost hirotonit din pricina încercărilor vieţii. A lucrat ca administrator la Seminarul Teologic, şofer al mitropoliţilor Olteniei Teoctist Arăpaşu şi Nestor Vornicescu şi cântăreţ la Catedrala mitropolitană Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Craiova. După pensionare a dorit mult să se stabilească la o mănăstire, cu gândul de a fi primit în ceata monahilor.

A plecat de acasă, fără să vorbească celor apropiaţi despre dorinţa lui. N-a luat cu sine decât o geantă cu câteva haine şi caietele de muzică copiate în tinereţe. În gară la Braşov a rămas câteva nopţi, întrucât drumul spre mănăstirea aleasă de el era închis din pricina nămeţilor şi a vijeliei. A înţeles atunci că alta-i voia lui Dumnezeu şi s-a supus. A notat numele câtorva mănăstiri pe bileţele şi a tras la sorţi, ca la Scriptură. I-a revenit, din toate, Neamţu din Moldova. Nu cunoştea pe nimeni acolo şi nu-şi făcuse planuri în prealabil.

După ce a fost primit la Neamţ n-a spus fraţilor că absolvise seminarul şi că fusese protopsalt la Catedrala mitropolitană din Craiova. Trecuse o lună de zile, dar n-a mai putut răbda. S-a dus la strană şi a cântat din toată inima. Monahii au rămas uimiţi, iar stareţul, priceput şi el la muzică, l-a ţinut aproape, cântând lui Dumnezeu la toate slujbele bisericeşti. A fost călugărit în seara de 4 august 1993, la privegherea Sfântului Cuvios Ioan Iacob, conform aprobării Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei nr. 3548, fiind tuns de stareţul arhimandrit dr. Irineu Cheorbeja, având naş de călugărie pe protosinghelul Benedict Sauciuc, atunci casier al lavrei.

La puţin timp patriarhul Teoctist a vizitat Mănăstirea Neamţ şi l-a remarcat printre cântăreţii de la strană. Vocea era aceeaşi, doar chipul şi numele erau schimbate. L-a chemat în Arhiepiscopia Bucureştilor şi l-a hirotonit ieromonah, mai târziu acordându-i şi rangul de protosinghel. A fost instalat ca stareţ al Mănăstirii Cheia, îndată după decesul neaşteptat, într-un accident de maşină, al arhimandritului Cleopa Nanu. În anul 1997 a fost, pentru scurt timp, preot slujitor la Mănăstirea "Înălţarea Sfintei Cruci" - Cebza, Protoieria Deta, şi locţiitor de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Timişoarei.

Din luna iunie a anului 1997 s-a stabilit la Mănăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla. Alături de stareţa stavroforă Lucia Bostan şi monahiile din sobor a lucrat cu mult zel pentru refacerea mănăstirii. A contribuit personal cu banii proveniţi din pensie şi din veniturile epitrahilului pentru lucrările derulate în toţi aceşti ani şi i-a îndemnat pe fiii săi duhovniceşti să ajute, după putere, la restaurarea mănăstirii.

Între anii 1997-2009 a slujit, cu puţine excepţii, Sfânta Liturghie zilnic. Era permanent prezent în biserică cel puţin 12 ore pe zi, de la 3:30 dimineaţa până la orele 9:30, şi de la 15:00 până aproape de orele 22:00. După Vecernie nu mai pleca acasă, rămânea în Sfântul Altar, citind pomelnice şi pravila monahilor, mai ales psalmii lui David, de multe ori isprăvind într-o zi Psaltirea întreagă.

Când nu venea la biserică după-amiaza, trimitea vorbă maicii Anisia, eclesiarha mănăstirii, şi o întreba la ce pagină este pus zălogul la psaltire, ca să poată continua citirea în chilie. Nu mai putea sta prea mult în picioare, de aceea se aşeza pe un scaun care amintea de scăunelul achimiţilor. Nu era zi în care să nu pomenească cu atenţie şi răbdare pomelnicele aduse de pelerini. În toţi aceşti ani mulţi credincioşi l-au ales ca duhovnic. Îl căutau pentru slujbe, rugăciuni şi sfaturi. Deşi felul lui de-a fi era al unui om hotărât, sever (chiar tăios uneori), spunea cuvinte folositoare, ziceri celebre, versuri şi chiar glume. Ştia poezii multe, cita cu uşurinţă versurile lui Topârceanu, anecdote pline de haz, cuvinte de duh ale multor înţelepţi. În timpul agapelor cânta frumos, mărturie sunt cele câteva CD-uri care au fost imprimate prin grija unor fii duhovniceşti. Pe lângă imnele religioase, avea în repertoriu cântece de factură folclorică, mai ales din zona natală a Olteniei, cum ar fi "Mugur, mugur, mugurel", "Balada lui Anton Pann", "A venit aseară mama", "De ziua nunţii tale-ţi scriu" ş.a. Cu ajutorul unei cărţulii cu filele îngălbenite, cânta din vechile colecţii de cântări ale vremii, inclusiv Imnul cântăreţilor bisericeşti, în prezent aproape uitat.

Cu prilejul sărbătorii Sfintei Parascheva din 14 octombrie 2011, la agapa care a urmat Sfintei Liturghii, cu toate că era vizibil slăbit, cu puterile împuţinate, părintele a cântat din nou, ca pentru ultima dată.

Angela Similea, apropiată mănăstirii, i-a răspuns cu gingăşie şi talent mult, intonând cântece dintr-un tezaur necunoscut, pe care nu le-am auzit până atunci.

Părintele a rostit şi versuri şi dorea mult să mai rămânem încă un ceas, două în comuniune fraternă. Parcă presimţea ceva.

I-a şi spus de câteva ori maicii stareţe că nu-i departe ziua când se va duce lângă bisericuţa din cimitir, sub tei, în mormântul care-l aştepta...

Prima săptămână din Postul Crăciunului a petrecut-o, ca de obicei, slujind Sfânta Liturghie de luni până vineri.

Sâmbătă, 19 noiembrie 2011, la Sfânta Liturghie a cântat "Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi" pentru maicile care s-au împărtăşit, după perioada de pregătire şi spovedanie de la începutul fiecărui post. La sfârşitul slujbei i-a mărturisit unei călugăriţe că se teme să nu ajungă într-o zi pe un pat de spital şi că se roagă să nu chinuie pe nimeni în zilele bătrâneţilor.

Ieşind din biserică, s-a îndreptat pe aleile din afara incintei însoţit de doi cunoscuţi. La câţiva paşi înainte de a ajunge la chilie i s-a făcut rău, a căzut în genunchi, dându-şi sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Cât de frumos mor cei care-L caută pe Domnul!

Şi-a sfârşit zilele în grădina cu sumedenie de arbuşti şi flori peste care a căzut bruma lui noiembrie, gândindu-se la frumuseţile netrecătoare ale Paradisului. Protosinghelul Martinian Ruxanda a preţuit cu mare grijă ultimii ani ai vieţii, rugându-se îndelung şi iubind Biserica, slujbele şi rugăciunea, cu pilduitoare dăruire.

Este de prisos să spun că maicile de la Samurcăşeşti-Ciorogârla şi mulţimile de credincioşi au pierdut un părinte, un slujitor minunat, un duhovnic bun şi sincer.

Fost-a protosinghelul Martinian Ruxanda un monah rugător într-o lume mişcătoare şi neaşezată, un preot care i-a cântat frumos Domnului, lăudându-L până în ceasul din urmă al vieţii.