Şocul posttraumatic

E o nuanţă comună să spui că stofa unui om se recunoaşte după uşurinţa cu care rezistă loviturilor sorţii. Când însă neplăcerile ating pragul dramei şi peste tine vin un accident, o boală gravă sau o nenorocire, uşurinţa se preschimbă în supliciu. Nimeni nu iese nevătămat dintr-o periclitare drastică a resorturilor de supravieţuire, iar măsura tributului pe care îl plăteşte se numeşte "şoc posttraumatic". Şocul acesta îl retrăim cu toţii în grade depinzând de vulnerabilitatea fiinţei fiecăruia. E ca şi cum sufletul păstrează memoria traumei chiar şi după ce ea a trecut, iar bizareria e că uneori retrăirea unui necaz poate fi mai secerătoare decât trauma în sine. Şi dacă ecoul în spirit al unei dureri poate fi mai malefică decât durerea, suferindul intră de obicei într-o perioadă de convalescenţă, care seamănă cu revenirea la suprafaţă a unei corăbii care s-a dus sub linia de plutire.

Pentru majoritatea oamenilor, viaţa e o sforţare absurdă din intenţia de a se păstra pe linia de plutire, indiferent de umilinţe, de chinuri şi de concesii. E inerţia vieţii care îi împinge din spate, fără scrupule de demnitate şi fără tresăriri de onoare. Când însă inerţia ia sfârşit, apar simptomele şocului posttraumatic. Ceea ce e redutabil în acest marasm tardiv e că unda seismică nu vine imediat, ci după o perioadă de latenţă. Cu alte cuvinte, nu îţi pierzi minţile de îndată, ci după un răstimp de coacere a otravei primite. Mai întâi convalescentul se simte bine, ba chiar trăieşte cu iluzia că s-a întremat, după care intră într-o stare de prostraţie post factum: îşi inhibă sensibilitatea ca să fugă de gânduri şi priveşte lumea cu indiferenţă. E ca un melc care s-a vârât în cochilie şi nu mai vrea să ştie de relele din jur.

Şi abia acum urmează căderea, când prostraţia e înlocuită cu zvârcolirea şi când tensiunea tribulaţiilor ajunge să-l sufoce pe chinuit. În acest caz, reverberaţia în minte a dezastrului e ca o bombă cu efect întârziat. E ca atunci când, împuşcat mortal, un om continuă să alerge o vreme, ca apoi să cadă fără o cauză vădită. Treci peste hopul iniţial, dar clachezi la retrăirea ecoului. De aceea, nu te omoară decesul persoanei iubite, ci frământările în care aluneci după dispariţia ei. Nu riscul operaţiei chirurgicale prin care ai trecut, ci gândul că nu vei mai fi niciodată ca înainte. Nu pierderea unui privilegiu, ci regretul că alţii se vor bucura de el. Nu o veste proastă, ci antipatia faţă de cel care a avut lipsa de tact să ţi-o împărtăşească. În lumea de azi nu există recuperări totale şi nici refaceri complete, doar răscumpărări parţiale după criterii ad hoc. În concluzie, şocul posttraumatic are patru faze: 1) nenorocirea, 2) convalescenţa însoţită de o aparentă întremare, 3) prostraţia şi 4) colapsul.

Stă în natura unei nenorociri ca gândurile ce-i urmează să-i sporească câmpul de influenţă malefică. În această privinţă, se poate vorbi de o abnegaţie a suferindului faţă de trauma îndurată. Suntem fideli rupturilor pe care le-am suportat, la fel cum suntem loiali lucrurilor pe care le-am adunat pe tăcute. Iar intensitatea reverberaţiei interioare e pendinte de stofa insului, adică de hramul atavic pe care îl poartă în sânge: unii revin pe linia de plutire, alţii se duc la fund. Şocul posttraumatic nu e temă de speculaţie gratuită, ci fenomen real cu consecinţe grele. Îl întâlnim la tot pasul, dar nu ne stă mintea să-i recunoaştem simptomele.