Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Spiritul de familie

Spiritul de familie

Un articol de: Sorin Lavric - 07 Mai, 2010

Cine vrea să-şi definească familia simte că termenul e pătruns de o obscură fatalitate: spre deosebire de prieteni sau duşmani, rudele nu ţi le poţi alege. Şi chiar şi atunci când te-ai rupt de ele, gândul împărtăşirii aceluiaşi tipar genetic îţi rămâne viu în minte, urmărindu-te chiar şi atunci când ţi-ai renegat înaintaşii. Aşadar, familia cere un gen de legături care trece dincolo de preferinţele membrilor. Mai pe şleau, familia cere legături de sânge, adică liant de rasă, într-un cuvânt, afinitate de sămânţă ridicată la rangul unei memorii colective. Gândul că iei parte, alături de alţii, la acelaşi self identitar îţi dă certitudinea că faci parte din ceva care, cuprinzându-te, ajunge cu timpul să te definească.

În faţa acestui detaliu de evidentă prescriere biologică, fiecare dintre noi reacţionăm după cum ne îndeamnă umorile. Unii resping cu oroare rudeniile şi fug de încuscriri ca de tot atâtea surse de obligaţii oţioase. Pentru ei, familia cere sabotare permanentă prin eschivă cotidiană; aceştia sunt infideli cu metodă şi inconsecvenţi cu program, izolându-se premeditat de orice ingerinţă venită pe fir ancestral. Dar mai sunt şi cei însufleţiţi de un sentiment acut al familiei, sentiment mergând până la instinctul infailibil al comuniunii atavice: solidaritate spontană cu cimotiile şi complicitate necondiţionată în împrejurări grele. În acest caz, o elementară aplecare de dogoare mistică ridică insul pe treapta conştiinţei de castă. În cazul lor, avem de-a face cu loialitate viageră şi cu un neostenit spirit de corp. E vorba de trupul familiei resimţit cu bucurie în momentele de sărbătoare sau la mesele de duminică.

Cine ţi-au fost părinţii rămâne problema esenţială a conştiinţei fiecăruia. E ca într-o alergare din generaţie în generaţie în cursul căreia nu ţi-e indiferent de la cine ai preluat ştafeta, cum nu ţi-e totuna cui urmează s-o încredinţezi. Numai o nefastă invenţie ideologică ne-a făcut să credem că, dacă îţi cultivi memoria strămoşilor, dai semne de dubioase înclinaţii fundamentaliste. Şi se mai întâmplă ceva grăitor în privinţa rizomului subînţeles ce ne leagă de predecesori: pe măsură ce înaintăm în vârstă, începem să ne preocupăm tot mai mult de începuturi, adică de fundamentele pe care ne sprijinim. E reacţia firească la presimţirea sfârşitului care urmează. Ne întoarcem spre origini numai atunci când intuim că, în faţa morţii, zestrea pe care am purtat-o va fi supusă examenului final.

Şi mai intervine un detaliu aparte: pe măsura trecerii timpului, tiparul părinţilor iese tot mai mult la iveală în firea oricăruia. Semănăm tot mai mult cu unul din genitori, de parcă ştanţa iniţială abia acum începe să-şi facă efectul, înnădindu-ne la găoacea din care am ieşit. E ca şi cum, după o vârstă, crusta detaliilor personale cade, dând la iveală plastronul congenital, matca generică a ştampilei etnice, filonul intact al larvei din care am zburat. Atunci îţi iese la iveală adevăratul chip, cel întipărit pe dinlăuntru prin împlântare genetică de-a lungul pritocirii generaţiilor. Chipul acesta e deseori mărunt, banal şi nedătător de motive de mândrie familială. De aceea, puţini se pot lăuda cu apartenenţa la familii de prestigiu autentic. Dar familia şi neamul sunt hotărâtoare, orice ar spune supraveghetorii ideologici ai sănătăţii noastre mentale.