Ştiinţele, ca trepte pe care putem urca spre Dumnezeu

Deseori s-a discutat şi se discută încă despre un anume „conflict“ între ştiinţă şi religie, despre o anume incompatibilitate între cele două. De o parte şi de cealaltă au existat şi există voci care pretind imposibilitatea concilierii între adevărul revelat în Sfânta Scriptură şi cel postulat de o ştiinţă sau alta. La fel de bine, însă, există mulţi şi mari oameni de ştiinţă care afirmă că o atare controversă este în sine fără temei. Ba mai mult, în opinia lor, din întreaga Biblie se desprinde chemarea lui Dumnezeu ca omul, în speţă omul de ştiinţă, să descopere legile propriei Lui creaţii. În introducerea lucrării sale „Systema Naturae“, marele naturalist suedez Karl Linné afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că, dând nume fiinţelor vii, nu face decât să continue munca începută de Adam în grădina Edenului, din porunca lui Dumnezeu (Facerea 2, 19-20). La rândul său, părintele telegrafiei fără fir, fizicianul Edouard Branly, afirmă că „ştiinţa este o străduinţă spre Creaţie“, în vreme ce „religia este o străduinţă spre Creator“. Şi ca un fel de sinteză, unul dintre cei mai mari geologi ai secolului trecut, Pierre Termier, subliniază că ştiinţele, în general, nu sunt altceva decât „trepte ale unei scări misterioase pe care urcăm la Dumnezeu“ (vezi Daniel Vernet, Biblia şi Ştiinţa, în Colecţia „Glasul Îndrumătorului Creştin“, 48, Paris, 1986, p. 12).

Acelaşi Termier şi-a intitulat ultima parte a unui articol de dicţionar consacrat geologiei „Despre rolul apologetic al geologiei“. În analiza pe care o face, autorul respinge obiecţiile aduse istoriei creaţiei şi potopului, aşa cum sunt ele prezentate în cartea Facerea: „Credinţa creştină nu are motive să se teamă de progresele geologiei… Istoria pământului are o valoare apologetică specială. Pământul povesteşte slava lui Dumnezeu la fel de convingător; poate chiar mai mult decât bolta cerească înstelată… Nimic nu mărturiseşte mai bine ca această istorie despre ordinea lumii; prin urmare, poate fi folosită de către creştin mai mult decât majoritatea celorlalte ştiinţe, pentru a-i întări propria credinţă…“ (P. Termier, Mélanges, 1932, pp. 150-159).

„Îţi mulţumesc Ţie, Stăpâne şi Creator...“

La rândul său, dr. Philippe Gold-Aubert, făcând referire la diferite ştiinţe (astronomie, geologie, chimie şi biochimie, farmacologie şi medicină, paleontologie şi geocronologie, arheologie etc.), subliniază că învăţătura creştină, fundamentată pe Sfânta Scriptură, nu are motive să se teamă de progresul ştiinţelor. Dimpotrivă, el susţine că între ştiinţe şi Revelaţie vor exista mereu puncte de contact, fără ca pentru aceasta să se ceară „suprimarea unei singure iote din Biblie“ (vezi Le chrétien et la Science, Ed. Action Chrétienne par la Radio et la Presse, 1976).

S-a discutat mult despre originea lumii, a Universului. Este lumea opera hazardului sau a lui Dumnezeu? Aşa cum s-a afirmat în nenumărate rânduri, biologia este cea mai puţin matematică dintre ştiinţe şi, negreşit, cea mai puţin matematizabilă. Întrebându-se dacă hazardul ar putea fi un fel de „deus ex machina“, organizator şi eliberator, aşa cum au susţinut unii, biologul Louis Bounoure face următoarele precizări: „Aceasta dă o lovitură bunului simţ, care îi făcea pe antici să întrebe: ce sorţi de izbândă ar fi să compui Iliada aruncând la întâmplare, de atâtea ori cât ar trebui, cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului?“. Soţia ilustrului astronom Kepler, Barbara Kepler, apelează la aceeaşi logică a bunului simţ pe tema unei chestiuni strict de bucătărie: „Crezi tu că, dacă de la creaţie, farfurii de cositor, frunze de lăptuci, sare, ulei, oţet şi ouă fierte ar pluti prin aer în toate direcţiile, hazardul le-ar putea aduna astăzi ca să facă o salată? La această întrebare a ilustrului soţ, soţia îi răspunde pe măsură: „Desigur, o salată nu aşa de bună, nici atât de dreasă ca aceasta“ (vezi Louis Bounoure, Déterminisme et finalité, 1957, pp. 263-270).

Întrebarea adresată de ilustrul astronom soţiei sale se înscrie, în fond, pe linia convingerilor sale. Pentru el, Dumnezeu era atât de prezent în creaţie, încât, spunea el, „cercetând legile acestei creaţii, i se pare că aproape atinge cu mâinile pe Dumnezeu“. De altfel, Kepler îşi încheie unul dintre ultimele capitole ale uneia dintre cele mai importante lucrări ale sale, Harmonici Mundi, cu următoarea rugăciune adresată lui Dumnezeu: „Îmi rămâne acum ca, desprinzând ochii mei şi mâinile mele de pe tabelele de demonstraţii, să-i ridic către cer şi într-un spirit de adâncă devoţiune şi cucernicie să invoc pe Părintele luminilor… Îţi mulţumesc Ţie, Stăpâne şi Creator…“ (Harmonici Mundi, Liber V, Epiphenomena, p. 243; citat după Victor Monod, Dieu dans lâunivers, Paris, 1933; apud Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. I, Editura Anastasia, Bucureşti, 2002, pp. 144-145).

De asemenea, se ştie cât de credincios a fost marele Newton (1642-1727), care, alături de Pasteur, a fost unul dintre cele mai mari genii pe care le-a avut omenirea. Evaluându-şi opera, Newton a apreciat că ea nu este altceva decât un imn dedicat lui Dumnezeu. De altfel, contemporanii săi i-au atribuit epitetul de „confident al lui Dumnezeu“. Mărturia profundei sale credinţe creştine şi-a exprimat-o în cuvinte puţine, dar convingătoare: „Noi avem pe profeţi, pe apostoli, pe Mântuitorul Iisus Hristos“ (A. Farges, Lâidée de Dieu dâapres la raison et la science, pp. 249-250 apud ibidem, p. 147). Alături de Newton trebuie, însă, amintit şi egalul său de geniu, Pasteur (1822-1895), care sugerează concludent că omul de ştiinţă, savantul, şi omul religios, omul credinţei, pot convieţui fără nici o problemă: „În noi sunt doi oameni: unul, savantul, care prin observare şi raţiune vrea să cunoască tot; şi altul, omul credinţei, care nu vrea să moară ca un vibrion şi crede că forţa din el va supravieţui şi vai de cel care în starea de imperfecţiune a ştiinţei noastre ar face ca unul dintre ei - savantul - să cotropească pe celălalt“ (apud Ioan Gh. Savin, Apologetica, vol. I, p. 147).

Eşecurile ştiinţei nu pot discredita ştiinţa însăşi

Marele nostru savant fiziologist, Nicolae Paulescu (1896-1931), îşi încheie volumul al III-lea al celebrei sale lucrări Traité de Phisiologie médicale cu atât de convingătoarele concluzii: „A demonstra existenţa unei cauze primare a vieţii - cauză imaterială, unică şi infinit înţeleaptă - iată ţinta supremă către care tinde Fiziologia. Această cauză primară este: Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu poate, deci, să se mulţumească a zice: «Cred în Dumnezeu», ci trebuie să afirme: «Ştiu că este Dumnezeu» (dr. Nicolae Paulescu, Traité de Phisiologie médicale, volumul III, ediţia I, p. 293).

Din păcate, de multe ori, atitudinea de ostilitate a unor ştiinţe faţă de religie este stimulată de atitudinea unor oameni ai Bisericii şi teologi faţă de ştiinţă şi ştiinţe. Această atitudine de ostilitate faţă de ştiinţă şi raţiune nu are, însă, nimic în comun cu spiritul învăţăturii creştine. Oricât de grave vor fi fost rătăcirile şi atacurile ştiinţei, ştiinţa însăşi nu poate fi ostracizată de creştinism. Creştinismul este religia luminii, iar raţiunea umană este unul dintre izvoarele Revelaţiei naturale, cu care omul, chiar rătăcind, tinde şi trebuie să ajungă la lumina adevărului.

Cei care contestă raţiunea, găsindu-şi refugiul în „revelaţie“, ştiu foarte bine că cele două sunt complementare, nu se exclud. Eşecurile ştiinţei nu pot discredita ştiinţa însăşi. Caracterul antiştiinţific sau antiraţional, care caută să se insinueze şi să impregneze creştinismul, este o mare eroare. E vorba de o caracteristică cu totul străină creştinismului, care se alimentează din tezaurul Revelaţiei creştine, dar şi din incontestabilele scântei divine care se regăsesc în raţiunea umană, ca parte a chipului lui Dumnezeu în om.

În fine, ca o concluzie, adevărata relaţie între ştiinţă şi religie, între ştiinţă şi credinţă rămâne aceea fixată, cu multe veacuri în urmă, de cel care a deschis porţile ştiinţei moderne, respectiv Bacon de Werulam: „Numai puţină ştiinţă îndepărtează de Dumnezeu; multa ştiinţă duce însă la Dânsul“ (I. Gh. Savin, Apologetica, vol. I, p. 170).