Stupul mănăstiresc al Agapiei

Agapia cea Nouă, cum i se mai spune chinoviei zidite în mijlocul secolului al XVII-lea la poalele muntelui din preajmă de hatmanul Gavriil, fratele lui Vasile Lupu, succesoare a Schitului din Deal, ctitorit de sihastrul Agapie, pare o poartă de intrare în tărâmul păduros al Neamţului. Înălţimile  nici prea trupeşe şi nu din cale-afară de semeţe ale crenelurilor montane, Muntele Muncelu, Dealul Mare, Dealul Crucii, se înfrăţesc aproape aici, formând un canion între culmi cu sarici de conifere până-n vârf. Locul e umbros şi poate şi de asta s-a simţit nevoia ca aşezământul mănăstiresc al Agapiei, monumental, cu aspect viguros de cetate, să fie spoit în alburi lunare. Biserica e graţioasă. Veşmântul cretos al pereţilor şi coperişul ca o casâncă neagră fac gândul să zboare la straiele ţărăneşti purtate în unele zile de sărbătoare, cu  armoniile lor de lumină şi întuneric. Arhondaricul, prins în brâul unui cerdac maiestuos, se încolăceşte în jurul bisericii în ritm şi desen de horire românească.

Tărâm la început al monahilor, Agapia a fost încredinţată maicilor în veacul al XIX-lea de mitropolitul Veniamin Costachi. An de an obştea monahiilor a crescut şi n-a mai fost loc în chiliile din jurul bisericii pentru toate vieţuitoarele. Acestea au început a-şi întemeia case pe valea pârâului ce scoboară din munte şi pe coastele  suitoare înspre înalturi. Şi-au tocmit aşezările după chipul  şi asemănarea celor în care trăiseră în satele de baştină, curate pahar de cristal, răsărind dintre covoare florale multicolore şi dulce amirositoare. Fiecare căsuţă te îmbie cu lumina, pacea şi smerenia ei să-i treci pragul. S-a născut astfel, prin aglutinări succesive, acel atât de caracteristic mod de existenţă al monahiilor ortodoxe din România, satul călugăresc. Îl ilustrează cu vigoare impresionantă mănăstiri precum Văratecul şi Agapia, cu obşti ce bat sau trec de patru sute de suflete. În lăuntrul satelor rânduielile călugăreşti îşi urmează neştirbit de secole calea. Agapia, ca şi Văratecul, a conservat şi a dus mai departe valorile cele sacre ale monahismului românesc. Ruga a rămas cea dintâi pravilă. Milostenia şi lucrarea împreună s-au alăturat într-o îmbrăţişare roditoare. Dacă frumosul a reprezentat mereu o aspiraţie spre care au tins monahii şi monahiile din cuprinsul românesc, aceasta parcă s-a manifestat cu şi mai multă tărie şi amploare în mănăstiri mari precum Agapia. Crezământul statornic în virtuţile sacre ale frumosului pentru celebrarea evlavioasă a Dumnezeirii a îmbrăcat în astfel de incinte forme particulare. Maicile s-au nevoit să ţeasă măiestrit, să brodeze, să picteze cu har, dar s-au grijit, totodată, să creeze o ambianţă de existenţă diurnă luminată în toate fibrele ei de scăpărarea frumuseţii celei fără de moarte. Acest fermecat tărâm, colţ de rai, cu poezia şi liniştea lui odihnitoare, a chemat irezistibil la împărtăşanie lumea luminată, şi nu în ultimul rând pe oamenii de vază ai ţării. În special scriitorii, pictorii, muzicienii au găsit aici sălaş primitor şi topos unde toate respirau curăţia începutului de lume. A venit în ctitoria nemţeană Alexandru Vlahuţă, robit, cum vădesc şi scrierile sale, de splendoarea de odor de preţ a Agapiei. Aceleaşi impulsuri sufleteşti l-au îndemnat pe tânărul Nicolae Grigorescu să accepte poftirea stareţei Tavefta Ursachi de a picta biserica mare. I-a adăugat podoabă neasemuită şi i-a dăruit semn nou de unicitate.

Din acele vremuri până azi Agapia e un loc îndrăgit de intelighenţia noastră. Cu desăvârşita lor ospitalitate, maicile Agapiei, călăuzite de stareţe vrednice şi înţelepte, au conferit locului prielnicie de casă a sufletului pentru mulţi oameni de spirit ai României.

Dar după ultimul război aceste valori nobiliare s-au aflat într-o primejdie de moarte. Era în vremea primului deceniu al regimului comunist, când apriga prigoană atee se îndreptase necruţătoare şi asupra mănăstirilor. Unele au fost desfiinţate, altora, precum Agapiei, li s-a rărit obştea, fiind izgonite călugăriţele de până la cincizeci de ani. Se urmărea astfel distrugerea comuniunii cu societatea şi stingerea de la sine a vieţii monahale. Agapia, aidoma atâtor aşezăminte monastice româneşti, a rezistat terorii. Ba mai mult, a găsit resursele să renască.