Sub semnul luminii și al concordiei

Cu bucurie așezată în inimă, adresez câteva gânduri scriitorului Ștefan Mitroi la ziua aniversară, când împlinește o primă vârstă biblică, treaptă binecuvântată a vieții care poartă în sine mireasma înțelepciunii și rodul unei îndelungi lucrări. O zi a spiritului care privește cu recunoștință spre tot ce a rodit prin cuvânt, sub lumina unei dăruiri neîncetate.

Împăratul și profetul David amintea despre vârsta de 70 de ani ca despre o măsură a darului dumnezeiesc, subliniind că ajungerea la o asemenea culme nu este doar o simplă curgere a timpului, ci o revărsare de har și încununare firească a ostenelilor. „Zilele omului sunt șaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani” (Psalmi 89, 10-11), spune același inspirat proroc, arătând că durata vieții devine cu adevărat prețioasă când este însoțită de lumină și dăruire, căci nu doar numărul anilor dă măsura omului, ci profunzimea paşilor pe care acesta îi lasă în inima semenilor săi, ca o pecete de neșters.

În acest duh, primul gând pe care doresc să-l așez înaintea domnului Mitroi este al bucuriei - o bucurie curată, împărtășită și necontenit lucrătoare.

Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, în capitolul al doisprezecelea, îi îndemna pe ucenicii săi din Cetatea Cezarilor să se bucure împreună cu cei ce se bucură, chemându-i la o comuniune a inimilor într-o lume care, adesea, a uitat să mai tresară de lumină. Întotdeauna cuvântul bun este un balsam tămăduitor care vindecă rănile tăcute ale deznădejdii.

Trăim, într-adevăr, într-o vreme în care bucuria se arată rar, ca o stea ascunsă sub norii grijilor, și tocmai de aceea avem îndatorirea, ca fii ai luminii, să umblăm și ca ucenici ai Celui care a rostit că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), să devenim purtători de lumină și rostitori de cuvinte, care să zidească și să încălzească sufletele.

Iar dacă uneori nu reușim să ne așezăm viața în deplină jertfelnicie a unei prietenii desăvârșite, într-o legătură trainică și roditoare, măcar să nu încetăm a rosti cuvinte de bucurie și de binecuvântare, căci și acestea sunt semințe rodnice ale Împărăției, mici fărâme de pâine cerească oferite pelerinilor prin pustia lumii.

Domnul Ștefan Mitroi este, fără îndoială, un astfel de semănător de lumină. El transmite bucuria pe care a descoperit-o mai întâi în adâncul ființei sale, într-un loc binecuvântat, într-un sat din ținutul Teleormanului - unde pământul însuși pare să fi învățat să spună cuvinte. Acolo, în această vatră de memorie și sensibilitate, cred că a deprins treptat taina de a iubi și de a fi iubit, acea artă rară de a vedea omul în adevărul și frumusețea lui, dincolo de cele trecătoare pe care le impune istoria.

Scriitorul Ștefan Mitroi așază mereu în pagină o lumină care nu este superficială, nici împrumutată, ci câștigată prin interiorizare, prin căutare și prin ardere lăuntrică. Înainte de a o dărui altora, această lumină se aprinde în inima sa, devenind pildă și îndemn statornic pentru cei care o primesc. Scrisul său nu este doar literatură, ci o formă de asceză a spiritului care caută esențele, o neîncetată Liturghie a slovei asumate cu smerenie.

Născut la Siliștea, în județul Teleorman, își poartă rădăcinile într-un pământ încărcat de trăire și frumusețe, care respiră povești și păstrează, în tăcerea lui, ecoul pașilor celor care au sfințit locul prin viața și truda lor.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, îmbinând rigoarea gândirii juridice cu sensibilitatea sufletului creator, iar tinerețea i-a fost marcată și de timpul petrecut în armată, la Fălticeni, experiențe care, fără îndoială, au adăugat profunzime și consistență viziunii sale asupra vieții. Această împletire între disciplina legii și libertatea spiritului a născut un echilibru interior rar, o statornicie creatoare care se simte în fiecare frază așezată pe hârtie.

Ales membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România, este o mărturie a recunoașterii unui parcurs literar rodnic, a unei vocații care nu s-a risipit în efemer, ci s-a așezat, statornic, în conștiința culturală a timpului nostru.

A publicat cărți de poezie, proză și teatru, fiecare purtând amprenta unei sensibilități aparte, a unei delicateți interioare care știe să transforme experiența în cuvânt grăitor.

A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru romanul „Dulce ca pelinul”, iar numeroase alte premii îi încununează activitatea, asemenea unor lumini așezate pe drumul unei vocații statornice, ca niște candele aprinse de-a lungul unei călătorii în care cuvântul devine rugăciune și mărturisire. Fiecare pagină scrisă este o treaptă urcată spre cunoașterea de sine și a tainelor lui Dumnezeu ascunse în oameni.

Bucuria sporește aflând că scrierile sale au trecut dincolo de granițe, fiind traduse în spaniolă, franceză, portugheză și bulgară - semn al unei comuniuni care depășește hotarele lingvistice și geografice și dovada că durerea și bucuria unui „om de pământ” sunt universale, rezonând în orice suflet care caută adevărul, indiferent de graiul în care se roagă. Universalitatea operei sale vine tocmai din această ancorare profundă în omenescul curat, care nu are nevoie de traducere pentru a fi simțit de inima însetată.

Ștefan Mitroi este un om al dialogului, un ascultător atent și un povestitor al oamenilor și al întâmplărilor, un culegător de sensuri și de nuanțe. Înțelege nu doar cu mintea, ci și cu inima, adunând amintiri prețioase, asemenea unor comori tăinuite în adâncul sufletului. Și poate că puține dintre acestea au fost așezate pe hârtie… dar rămâne nădejdea că va continua să dăruiască, cu generozitate, prietenilor și celor încă necunoscuți frumusețea cuvintelor, asemenea unor izvoare limpezi care nu încetează a curge...

Autorul mărturisește într-o scriere a sa că locuiește pe o stradă cu nume de mănăstire, iar acest detaliu, aparent discret, capătă o lumină aparte, ca și cum întreaga așezare ar purta, în adâncul ei, o chemare spre liniște și rugăciune. Este ca și cum locul însuși ar fi o filă de nerostit, o geografie a tăcerii binecuvântate, unde freamătul orașului se oprește la pragul unei chilii interioare, dedicate sacralității scrisului.

Mi se pare deosebit de semnificativă și ziua de naștere, care ne poartă cu gândul către una dintre mărturisitoarele luminoase ale Bisericii primare, Sfânta Muceniţă Irina, prăznuită întotdeauna în ziua de 5 mai.

Singura fiică a împăratului persecutor Liciniu, cel ce s-a ridicat împotriva creștinilor, a ajuns, printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu, la măsura înțelepciunii și a cunoașterii dumnezeiești. Într-un moment de curaj și de har, a mărturisit în fața tatălui său și a devenit una dintre mucenițele Bisericii din veacul al patrulea, vorbind despre cea mai înaltă formă a iubirii - iubirea jertfelnică a martirilor.

Întrezăresc o legătură tainică între pomenirea Sfintei Irina și mărturisirea domnului Ștefan Mitroi, o apropiere subtilă între curajul mărturisirii și fidelitatea față de adevăr, așa cum răzbate din paginile cotidianului creștin „Ziarul Lumina”, dar și din însăși semnificația numelui.

Irina înseamnă pace, iar cel care se naște sub o astfel de binecuvântare este chemat să devină dăruitor de armonie, de liniște și pace între oameni. Pacea sa nu este absența frământării, ci liniștea regăsită în mijlocul ei, prin ancorarea în valorile nepieritoare ale neamului și ale credinței, care dau sens trecerii noastre.

Din acest punct de vedere, domnul Ștefan Mitroi se arată a fi un iubitor de pace, un slujitor al cuvântului care nu dezbină, ci unește, care nu rănește, ci vindecă, care nu întunecă, ci luminează. Cuvântul său este o punte aruncată peste prăpăstiile neînțelegerii, un îndemn la concordie într-o lume marcată adesea de sciziuni și zgomot deșert...

De aceea, mă rog lui Dumnezeu să-i dăruiască ani buni și roditori, plini de lucrare binecuvântată, să rămână o lumină caldă și statornică privindu-i permanent pe ceilalți cu aceeași dragoste cu care este el însuși privit - ca un pământean prețuit, fără îndoială, unul de o deosebită importanță pentru ținuturile sale natale și pentru întreaga literatură română.

Să purtați mai departe făclia acestui șaptezeci, nu ca pe o povară a anilor, ci ca pe coroană de lumină care să vă călăuzească spre noi hotare ale frumosului, într-o continuă sărbătoare a duhului și a slovei inspirate.

La mulți ani, întru lumină, pace și binecuvântare!