Substanţa şi vraja cuvintelor

Evocarea, la ceremonia funerară, a academicianului Constantin Ciopraga, de înaltă şi aleasă preţuire pentru profesor - model de responsabilitate şi dăruire, pentru istoric şi critic literar - exemplu de erudiţie şi fineţe analitică, pentru om - întruchipare a deschiderii sufleteşti şi a bunăvoinţei ce capacitează, a fost încununată de luminoasele cuvinte din mesajul trimis de Preafericitul Patriarh Daniel, prin care marele dispărut a fost descris drept „o pildă de intelectual creştin-ortodox, iubitor de biserică şi neam“.

Să ne fie permis ca, în această rubrică, să ne aducem aminte de aprofundata preocupare a scriitorului Constantin Ciopraga pentru sensul, puterea de caracterizare şi farmecul folosirii cuvântului în relaţia dintre oameni, aşa cum le-a înfăţişat acesta în romanul Nisipul, o „revanşă“ prin artă a „magistrului“ de literatură faţă de un demers exegetic de-o viaţă, aplicat zecilor de scriitori şi nenumăratelor opere asupra cărora s-a aplecat cu neobosit interes şi ascuţită pătrundere.

Romancierului, atent la problematica plenitudinii comunicării şi la obstacolul pe care îl poate constitui limba din această perspectivă, filologii şi lingviştii i-au lăsat, uneori, impresii ce ne obligă la circumspecţie; dovadă, personajele rigide, dacă nu derizorii: un profesor de elină „foarte erudit, trudit de conjugări şi declinări“, astfel că cineva poate fi „plicticos ca o carte de gramatică“ sau ca o... comunicare ştiinţifică!

Aşadar, interesează potenţele ori virtualităţile pe care le deţine sau le-a pierdut cuvântul şi, din această perspectivă, ne confruntăm, frecvent, cu observaţiile unui sceptic: „Din miile de cuvinte pe care le rostim zilnic, cele mai multe, imensa majoritate, nu lasă urme; intră în neant, aşa cum dispar vântoasele, aşa cum trec spre sud zburătoarele“; „În definitiv, sunt atâţia oameni cu care, după douăzeci-treizeci de cuvinte, vorbele devin de prisos“. Sau: „Cine ştie ce au în minte oamenii care-ţi vorbesc?“; „nu poţi vedea limpede dincolo de cuvinte“ - valorizarea îndreptându-se spre „a vedea în suflete“.

Dar, de vreme ce scrie (şi proză!), exegetul nu poate, în fond, să nu considere creativitatea în folosirea cuvântului şi să nu-i prizeze valorile, la rigoare, după ce-l descompune etimologic şi-l reproiectează semantic şi stilistic, detaşându-se şi prin această atitudine de „potrivitul“, de „firescul“ sau de „consonanţa deplină“ constatate (sau puse sub semnul întrebării) la confraţii săi scriitori.

În lagărul prizonierilor descris în Nisipul, atmosfera este propice pentru căutarea formelor mentale primordiale, eventual pentru rememorarea mai vechilor nelinişti provocate de valorile absolute sau contextuale ale celor mai simple (aparent) vocabule: „...plânsul disperat, hohotitor, al mamei şi al surorilor Nataliţei, m-a făcut să bănuiesc că a răposa era ceva foarte rău“; oare urâcios are ori a avut şi sensul „demn de ură?“. Dar ţipenie, un „cuvânt de spaimă confuză, de ameninţări stranii, misterioase“, evocă oare un loc pustiu „unde îţi vine să ţipi de nelinişte?“.

În cazuri cum sunt cele citate, Constantin Ciopraga solicită, impresionist, muzicalitatea cuvântului, sugestia transcendentală a acestuia, ca şi atunci când, în colocviul a două personaje, îşi pune, odată cu acestea, întrebări de domeniul motivaţiei onomastice: „De ce poartă oamenii nume de necuvântătoare? Ursu, Lupu, Şoimu!“. Alteori, scriitorul se amuză de locurile comune ale limbajului cotidian, de expresiile ocazional mimetice: cineva „şi-a refăcut viaţa“; o doamnă este „divorţată din vina soţului“; un actor îşi declină starea civilă „punctând cuvintele după regulile scenei... mi-a redat libertatea“.

După mii de împrejurări în care exegetul a disociat permanent, din raţiuni profesionale, idei şi imagini din diverse opere, pentru a defini „arta“ scriitorului, esteticianul-artist le-a recompus într-o creaţie proprie. În alt spaţiu de receptare şi împotriva timpului, el şi-a asociat însă şi un partener de comunicare, cititorul de literatură, într-o triadă pe care a considerat-o în versuri ce evocă în titlu o cunoscută sculptură brâncuşiană: „De câteva zeci de ani împreună/ Domnişoara Pogany, statuarul bărbos şi noi...“ (Ecran interior - Poeme).