Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Suferinţa cuvintelor

Suferinţa cuvintelor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Daniel Ciobotă - 07 Feb, 2013

Ca teoretician al limbajului, dar şi ca preot, m-am întrebat de multe ori ce îi face pe oameni să renunţe la poezia naturală a vorbirii, la frumuseţea ei de fond şi formă, şi să o înlocuiască, degradant, cu un grai brutal, inexpresiv, alteori neîngrijit sau adânc contaminat de demonul imprecaţiei. Ce-i determină pe oameni să nu mai fie eufonici, să „sune“ rău? Mai cu seamă că, mi-am spus, descindem toţi din Acel Cuvânt al începuturilor şi, deci, din Acelaşi Logos Care a primit pentru veşnicie umanitatea în El Însuşi, îndumnezeind-o fără să o eclipseze, ba dimpotrivă, dându-i un nou contur fiinţial şi calităţi intrinsece superioare. Iată cum, incapabili de a ne confirma originea, ne dezicem de această virtute ontologică tocmai prin dimensiunea verbală a comunicării, cea care, dintre toate celelalte, învederează afinitatea noastră cu Verbul transcendent. Cine nu a simţit, bunăoară, distonanţa dintre frumuseţea afectivă a limbajului pe care-l foloseau bunicii şi părinţii în poveştile copilăriei, cel al dascălilor carismatici pe care i-a îndrăgit în şcoală sau al autorilor sfinţi pe care i-a citit în liniştea ceasurilor de zidire interioară, şi logosul bolnav al multor semeni, propagat fără nici un simţ estetic sau moral, în diverse contexte sociale? Printre cauzele fenomenului ar putea fi enumerat şi un amestec nefast de penurie culturală, moralitate precară şi pur şi simplu răutate a cugetului. Gândim şi simţim rău, vorbim pe măsură. În spatele cuvintelor, al fiecărui cuvânt chiar, stă, negreşit, o stare sufletească, un reflex al spiritului. De aceea, dincolo de variabile culturale şi psihosociologice, care îşi au, fără îndoială, influenţa lor, o sensibilitate indicibilă tinde să se manifeste creator în limbaj. Aceasta ne este caracteristica definitorie ca „fiinţe cuvântătoare“. Cert este că percepem lumea şi realităţile ei în funcţie de limba pe care o întrebuinţăm, de bogăţia nuanţelor ei semantice şi pronunţiative. 

 
Încerc, aşadar, să fundamentez o responsabilitate lingvistică, a noastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte. O nostalgie a bunei cuvântări, a eulogiei, a vorbirii frumoase mă încearcă ori de câte ori aud în jurul meu (şi se întâmplă chinuitor de des) o exprimare degenerată, incapabilă să mai înnobileze fiinţa vorbitorului, cu atât mai puţin a celui care o receptează. De aceea, nu pot trece pe lângă dramul de înţelepciune solomonică: „Mai bine este a cădea din loc înalt decât a cădea prin limbă!“ Vorbirea actuală suferă de o cădere pe trei planuri, care, din nefericire, nu rămân disjuncte. Primul este cel referenţial, unde se regăsesc tot mai puţin paradigmele culturii creştin-umaniste, vectorii axiologici ai căutării adevărului, cinstei, demnităţii, înţelepciunii, iubirii autentice de Dumnezeu şi om. Sunt preferate în schimb, până la morbid, temele mărunte, conjuncturale, caricaturizante, menite să coboare până jos de tot registrul antropologic clădit în clasicitate pe calocagathia şi desăvârşit spiritual prin chipul evanghelic al creştinului. Al doilea plan, cel gramatical, agonizează adesea, aşa cum ştim şi vedem, din cauza (prea) multelor erori, a ignoranţei şi a grotescului stilistic. În fine, cel de-al treilea nivel la care se manifestă maladia limbii îl reprezintă atitudinea vorbitorilor: agresivitate primitivă faţă de interlocutor, dominaţie vocală, fără argumente logice şi de bun-simţ, mutilarea dialogului. 
 
În concluzie, nu ne trebuie un efort prea mare pentru a intui că vindecarea modului nostru de a gândi şi de a rosti rezidă în educaţie. Aceasta cheamă însă, dincolo de reguli şi metode, la o însănătoşire lăuntrică a persoanei, ceea ce nu se poate realiza decât prin aşezarea sub tainica veghe a Cuvântului divin.