Suferinţa cuvintelor

Ca teoretician al limbajului, dar şi ca preot, m-am întrebat de multe ori ce îi face pe oameni să renunţe la poezia naturală a vorbirii, la frumuseţea ei de fond şi formă, şi să o înlocuiască, degradant, cu un grai brutal, inexpresiv, alteori neîngrijit sau adânc contaminat de demonul imprecaţiei. Ce-i determină pe oameni să nu mai fie eufonici, să „sune“ rău? Mai cu seamă că, mi-am spus, descindem toţi din Acel Cuvânt al începuturilor şi, deci, din Acelaşi Logos Care a primit pentru veşnicie umanitatea în El Însuşi, îndumnezeind-o fără să o eclipseze, ba dimpotrivă, dându-i un nou contur fiinţial şi calităţi intrinsece superioare. Iată cum, incapabili de a ne confirma originea, ne dezicem de această virtute ontologică tocmai prin dimensiunea verbală a comunicării, cea care, dintre toate celelalte, învederează afinitatea noastră cu Verbul transcendent. Cine nu a simţit, bunăoară, distonanţa dintre frumuseţea afectivă a limbajului pe care-l foloseau bunicii şi părinţii în poveştile copilăriei, cel al dascălilor carismatici pe care i-a îndrăgit în şcoală sau al autorilor sfinţi pe care i-a citit în liniştea ceasurilor de zidire interioară, şi logosul bolnav al multor semeni, propagat fără nici un simţ estetic sau moral, în diverse contexte sociale? Printre cauzele fenomenului ar putea fi enumerat şi un amestec nefast de penurie culturală, moralitate precară şi pur şi simplu răutate a cugetului. Gândim şi simţim rău, vorbim pe măsură. În spatele cuvintelor, al fiecărui cuvânt chiar, stă, negreşit, o stare sufletească, un reflex al spiritului. De aceea, dincolo de variabile culturale şi psihosociologice, care îşi au, fără îndoială, influenţa lor, o sensibilitate indicibilă tinde să se manifeste creator în limbaj. Aceasta ne este caracteristica definitorie ca „fiinţe cuvântătoare“. Cert este că percepem lumea şi realităţile ei în funcţie de limba pe care o întrebuinţăm, de bogăţia nuanţelor ei semantice şi pronunţiative.