Taina credinței și vindecarea îndoielii în lumina Învierii

Zilele care urmează slăvitului praznic al Învierii Domnului sunt pline de lumină, în care bucuria pascală nu se stinge, ci lucrează tainic în suflete, adâncindu-se ca o pace venită din veșnicie. În aceste zile de prăznuire și de aducere aminte, Biserica, asemenea unei maici purtătoare de grijă, ne întoarce mereu privirea spre cele ce s-au petrecut în Ierusalim în vremea pătimirilor Domnului și îndată după slăvita Sa Înviere din morți.

Inimile tuturor credincioșilor se apropie cu sfială și uimire de arătările Domnului Celui înviat către femeile mironosițe, cele care, dis-de-dimineață, purtând miruri și lacrimi, au alergat la mormânt și au aflat, în locul pietrei grele și al tăcerii morții, vestirea biruinței vieții asupra stricăciunii.

Apoi, în aceeași zi a Învierii, Domnul Se arată celor zece ucenici ai Săi. Unul se pierduse prin iubirea de argint, vânzând comoara cea neprețuită pentru prețul trădării. Iar altul, Toma, lipsea. Și poate că absența lui nu a fost întâmplătoare. Poate vreo grijă l-a ținut departe, poate tulburarea vremurilor, poate frica, poate tensiunea Ierusalimului, unde încă plutea umbra răstignirii. Evanghelia nu osândește această lipsă, ci doar o consemnează cu discreția dumnezeiască prin care Scriptura nu strivește slăbiciunea omenească, ci o vindecă.

Și tocmai în acel ceas, precum am ascultat în capitolul al XX-lea al Evangheliei Sfântului Ioan, pericopă pe care dumnezeieștii Părinți au așezat-o cu înțelepciune în această a doua duminică după Paști, Domnul oferă Apostolilor cel mai mare dar, suflând asupra lor și zicându-le: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele se vor ierta, și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Ce adânc de negrăit se află în aceste cuvinte! Nu o simplă binecuvântare, ci începutul unei lucrări care străbate veacurile; nu doar o mângâiere pentru Apostoli, ci darul care avea să ajungă până la marginile lumii în Biserică, prin slujirea iertării și a împăcării omului cu Dumnezeu.

După această întâlnire, ucenicii i-au spus lui Toma cele petrecute. Și din răspunsul său s-a ivit o mare neînțelegere, care din păcate persistă până astăzi. Toma a fost numit adesea „necredinciosul”, și de multe ori cu prea mare grabă, cu prea puțină ținută duhovnicească. Dar oare a fost el necredincios? Nu. El a fost un om care s-a cutremurat înaintea tainei. Un om care a dorit să-L vadă pe Domnul. Un om care a îndrăznit să-și rostească întrebarea. Și aceasta nu este necredință, ci durerea credinței care caută plinătatea întâlnirii.

Evanghelia nici măcar nu ne spune că la acea a doua arătare Toma ar fi pus mâna în coasta însulițată a Mântuitorului, așa cum adesea se repetă. Poate nici n-a făcut-o. Poate simpla vedere a Domnului Cel înviat i-a sfărâmat toată îndoiala și i-a prefăcut sufletul în mărturisire. Cuvintele lui: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” reprezintă una dintre cele mai înalte mărturisiri din toată Evanghelia. Nu poate vorbi aici un necredincios, ci numai un om copleșit de revelația divină.

Poate că s-a îndoit puțin. Poate a avut întrebări. Dar tocmai aici stă frumusețea chipului său. Marii teologi spun că Toma îi reprezintă pe oamenii de astăzi și de altădată, care nu trăiesc mereu pe culmile unei credințe netulburate, ci se clatină uneori, asemenea corăbiilor purtate de valuri, la prima adiere de vânt, la prima mișcare a mării. Și cine dintre noi nu se regăsește aici? Cine nu a cunoscut, măcar o dată, întrebarea, așteptarea, lupta lăuntrică?

În aproape toate scrierile vechi, Toma era însoțit de acest cuvânt: necredincios. Dar dacă ascultăm cu luare aminte Evanghelia, Mântuitorul nu-l numește astfel. Nu-l fixează într-o osândă. Nu-l definește prin slăbiciunea lui. Ci îi spune cu blândețe: „Adu degetul tău… și nu fi necredincios, ci credincios”. Ce delicatețe dumnezeiască! Nu spune: „nu mai fi”, ca și cum ar fi fost deja întărit în necredință, ci simplu: „nu fi”, adică nu rămâne în umbra îndoielii, vino spre lumină, ridică-te de la întrebare la vedere, de la frământare la mărturisire...

Nici imnografia Bisericii, tâlcuind cuvintele Sfintei Scripturi, nu a văzut în atitudinea lui Toma necredință sau împotrivire. Stihira sau voscreasna Evangheliei a noua - dintre cele unsprezece ale Învierii, citite în rânduiala Utreniei duminicilor -, adresându-se direct Mântuitorului Hristos, mărturisește: „pe Toma nu l-ai lăsat să se afunde în valul necredinței. Pentru aceasta, dă-ne și nouă cunoștință adevărată și iertare de greșale, Milostive Doamne”.

Câtă nedreptate s-a făcut adesea acestui Apostol! Cât de repede s-a uitat că el este și cel care, înainte de mântuitoarele Pătimiri, spusese: „Să mergem și noi să murim cu El”. Vorbește așa un necredincios? Nu. Vorbește așa un suflet mare, fie el și rănit de propriile nelămuriri.

Pentru cei care se joacă uneori cu cuvintele Scripturii și răstălmăcesc sensurile ei adânci, pentru cei care iau pe Toma drept patron al scepticismului steril, este de folos și o mărturie neașteptată. Giovanni Papini, un spirit misionar al Apusului, autorul unei celebre vieți a Mântuitorului, a rostit o observație cutremurătoare: toți cei ce nu pot suferi înălțimea, toți cei ce se împiedică de zborul șoimilor l-au ales ocrotitor pe Toma, fără să-l cunoască. Ce adevăr! Pentru că nu știu nimic despre Toma. Nu-l cunosc pe Apostolul care a mers până în India, purtând Evanghelia până la marginile lumii. Nu-l cunosc pe martirul credinței. Nu-l cunosc pe cel care, din această întrebare atât de disprețuită, a ajuns la una dintre cele mai limpezi mărturisiri despre dumnezeirea lui Hristos.

Evanghelia ucenicului iubit nu este despre mustrarea îndoielii, ci despre vindecarea ei. Nu este despre rușinarea lui Toma, ci despre ridicarea lui. Nu este despre slăbiciunea omului, ci despre nesfârșita pogorâre a lui Dumnezeu spre slăbiciunea omului. Hristos nu-l respinge pe cel ce întreabă, ci Se apropie de el. Nu-l izgonește pe cel tulburat, ci îi arată rănile Sale. Nu osândește căutarea sinceră, ci o umple de lumină.

Și de aceea răsună peste veacuri cuvântul Mântuitorului, care ne privește mai mult pe noi decât pe cei de atunci: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”. Aceasta este considerată îndeobște drept a zecea fericire, întregind parcă numărul celor nouă rostite la predica de pe munte. Fericirea celor care nu L-au atins cu mâna, dar Îl ating cu inima; care nu L-au văzut cu ochii trupului, dar Îl contemplă în lumina credinței; care nu au fost în foișorul de sus, dar primesc același Duh; care nu au stat înaintea mormântului gol, dar poartă în suflet mărturia Învierii.

Aceasta este fericirea noastră. Și dacă uneori ne clătinăm, dacă uneori întrebăm asemenea lui Toma, să nu ne temem. Hristos vine și prin ușile încuiate ale inimii noastre, la frica și îndoiala noastră. Și ne spune iarăși, cu aceeași blândețe dumnezeiască: „Nu fi necredincios, ci credincios”. Iar sufletul, atins de această lumină, nu mai poate răspunde decât cu mărturisirea Apostolului:

Domnul meu și Dumnezeul meu!

Cuvintele lui Papini ne arată cu finețe și cu o anumită asprime profetică faptul că sunt mulți oameni care nu se pot întrece nici cu vulturii în înălțimea zborului, nici cu soarele în strălucire, nici cu limpezimea curată a cuvintelor Scripturii, și tocmai de aceea caută uneori să se adăpostească în umbra unor interpretări grăbite, folosindu-se de numele unor Apostoli pentru a-și acoperi puțina lor credință sau, mai dureros spus, necredința lor deplină. Dar Toma nu-i reprezintă pe aceștia. Toma nu este patronul scepticismului sterp și nici icoana refuzului de a crede. Toma este chipul omului care se luptă cu întrebarea, dar nu rupe legătura cu adevărul; chipul celui care se clatină, dar nu se desprinde de Domnul.

El a fost, desigur, un om care a cunoscut umbra îndoielii, dar n-a fost singur în această experiență. Și tocmai aici trebuie să privim cu dreaptă înțelegere. Dacă vom citi cu luare aminte cuvintele Sfintei Evanghelii, vom vedea că Mântuitorul, în alte împrejurări, i-a mustrat chiar pe ucenicii cei mai apropiați pentru puțina lor credință. Nu pe cei de departe, ci pe cei de aproape. Nu pe cei străini, ci pe cei aleși.

Să ne aducem aminte de Petru pe apele lacului Ghenizaret. Chemat de Hristos să vină pe apă ca pe uscat, a pornit cu îndrăzneală, dar când a simțit valurile și puterea vântului, s-a înfricoșat și a început să se afunde. Iar Domnul, întinzându-i mâna, i-a spus: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Ce cuvânt plin de adâncime! Nu-l numește necredincios, ci puțin credincios. Adică avea credință, dar încă firavă; vie, dar încă neîntărită; reală, dar încă supusă clătinării.

Altădată, coborând de pe Muntele Taborului, unde strălucise în lumina Schimbării la Față, Mântuitorul i-a găsit pe ucenici tulburați, neputincioși în fața suferinței unui copil chinuit de duh mut și surd. Și întrebat de ce n-au putut să-l vindece, le-a spus limpede: „Pentru puțina voastră credință”. Așadar și Apostolii aveau o măsură omenească, o credință aflată încă în creștere, în drum, în devenire. Dar această măsură avea să fie depășită. Și tocmai aici se arată minunea: harul nu lucrează numai cu oameni desăvârșiți de la început, ci el îi desăvârșește; nu cheamă pe cei fără slăbiciune, ci transfigurează slăbiciunea.

Această schimbare o vedem limpede în perioada de după Învierea Mântuitorului, și mai ales după Înălțarea Sa la cer. Am auzit o parte din această istorie sfântă și în pericopa apostolică de astăzi, când ucenicii, cei odinioară ascunși de frica iudeilor, sunt duși înaintea Sinedriului. Iar Sinedriul nu era un tribunal oarecare. Era marele for de judecată al poporului iudeu, temut și respectat, alcătuit din șaptezeci de membri, înaintea căruia ajungeau toate pricinile de credință, toate cuvintele socotite potrivnice Legii. Chiar și autoritatea romană, care adesea zdrobea fără cruțare rânduielile popoarelor cucerite, respecta într-o anumită măsură acest for.

Și iată minunea: aduși înaintea Sinedriului, întrebați, cercetați, amenințați, ucenicii nu mai sunt cei de altădată. Nu mai sunt cei ascunși prin case, cu ușile încuiate de frică. Nu mai sunt cei tulburați de noaptea pătimirii. Ei mărturisesc cu putere despre cele ce au văzut și au auzit, despre Învierea Domnului, despre viața care a biruit moartea. Și când li se cere să tacă, răspund cu îndrăzneală: nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut și am auzit.

Ce i-a schimbat pe acești oameni? Învierea. Învierea a schimbat istoria și i-a schimbat și pe ei. Iar pogorârea Duhului Sfânt a desăvârșit această prefacere. Iată lucrarea minunată a harului: din pescari, apostoli; din oameni temători, mărturisitori; din păgâni, mucenici; din slabi, biruitori. Harul a făcut ceea ce firea singură nu putea...

Și tocmai de aceea nu trebuie să-l judecăm pe Toma printr-un singur moment al vieții lui, ci să-l privim în lumina întregului drum apostolic.

Despre viața și slujirea lui Toma avem puține informații. Se spune că era de obârșie din Cezareea lui Filip. Evanghelia păstrează despre el mai degrabă tăceri pline de sens: nu menționează nimic despre îndeletnicirea sa, ca în cazul altor ucenici, pescari de exemplu, și nu arată nici împrejurările chemării lui la apostolat. Dar tocmai din aceste puține cuvinte se desprinde un chip profund.

Îl întâlnim mai ales în momente de mare încercare. Îl vedem cu puțin înainte de Pătimire, atunci când Domnul rostește marea cuvântare de despărțire, în care descoperă tainele plecării Sale și ale venirii Mângâietorului. Și tocmai Toma este cel care îndrăznește să întrebe, să ceară lămurire, să spună ceea ce poate ceilalți doar gândeau. Nu din împotrivire, ci din dorința de a înțelege.

Așadar, Toma nu este chipul necredinței, ci chipul credinței care se luminează prin întâlnire. Nu este icoana refuzului, ci a căutării care ajunge la mărturisire. Tocmai de aceea, în înțelepciunea ei, Biserica i-a închinat această duminică nu spre osândirea îndoielii, ci spre mângâierea celor care încă se luptă cu ea. Pentru că Hristos nu rușinează întrebarea sinceră, ci o umple de lumină. Nu zdrobește slăbiciunea, ci o ridică. Nu respinge sufletul clătinat, ci îl întărește.

Și astfel, privind la Toma, la Petru, la ceilalți Apostoli, înțelegem că drumul credinței nu este lipsa oricărei lupte, ci tocmai biruința harului în mijlocul luptei. Iar aceasta este marea veste: că Dumnezeu poate face din îndoială mărturisire, din frică îndrăzneală și din oameni muritori, martori ai Învierii.

Așadar, Toma a intervenit în clipe zbuciumate, iar Evanghelia ni-l arată nu ca pe un om al împotrivirii, ci ca pe un suflet care îndrăznea să întrebe, pentru că iubea și voia să înțeleagă. Îl vedem rostind cuvinte care descoperă nu necredință, ci setea de a pătrunde taina. Când Mântuitorul le-a spus ucenicilor că deja cunosc calea pe care El va merge, Toma, cu acea sinceritate fără ocolișuri care îl definește, a îndrăznit să spună răspicat: „Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea?” Ce adânc este acest cuvânt! Nu e refuz, nu e răzvrătire, ci dorința de a afla mai mult, nevoia de a nu rămâne la suprafața înțelegerii. Și tocmai acestui om care întreabă, Domnul îi dă unul dintre cele mai mari răspunsuri din întreaga Evanghelie: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Însăși întrebarea lui Toma a deschis poarta unei descoperiri dumnezeiești.

Dar și mai înainte de aceasta, când Mântuitorul vestise limpede că va merge la Ierusalim și va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, Toma a rostit un cuvânt de un curaj cutremurător: „Să mergem și noi să murim împreună cu El”. Cine poate rosti astfel de cuvinte și să fie numit necredincios? Vorbește aici un suflet apostolic, un om gata de jertfă, un ucenic care, înainte de a avea întrebări, era plin de dragoste.

Dar iată, după Înviere, el a dorit să se încredințeze. Părinții Bisericii care au scris despre Toma în veacurile primare au înțeles adânc acest lucru: Toma s-a așezat în locul nostru și a întrebat pentru noi, a căutat pentru noi, a dorit să se încredințeze pentru noi, ca mărturia Învierii să fie și mai puternică pentru cei care aveau să vină după el. El nu slăbește adevărul Învierii, ci îl întărește, nu umbrește mărturia apostolică, ci o adâncește.

Și imnografii Bisericii, care au alcătuit slujba acestei duminici, probabil în vremea Sfântului Ioan Damaschin sau după aceea, au așezat între cântările Bisericii cuvinte cutremurătoare: „Cum de nu s-a ars mâna lui Toma când a atins coasta Mântuitorului?” Ce întrebare de foc, scrisă nu spre osândirea lui, ci spre arătarea măreției tainei! Pentru că, într-adevăr, a cere atingerea rănilor Celui înviat părea mult. Dar, în adânc, Toma îi reprezintă pe toți cei care au întrebări, pe toți cei care poartă neliniști, pe toți cei care, în fragilitatea firii, caută să treacă din umbra întrebării în lumina credinței.

Așa spun Părinții Bisericii și așa se cuvine să recunoaștem și noi măsura omenească, mai ales a noastră. Drumul îndoielii, până la un anumit hotar, nu este păcat. Uneori, este doar starea omului aflat între neputință și dor, între frământare și adevăr. Câtă vreme îndoiala duce spre încredințare și merge mai departe pe drumul credinței, ea poate deveni chiar loc al vindecării. Îndoiala, până aici, este o stare omenească. Devine piedică doar atunci când se închide în sine, când refuză lumina, când nu mai caută adevărul, ci fuge de el. Atunci poate deveni obstacol în dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.

Mari trăitori ai credinței dreptslăvitoare au spus lucruri de o onestitate tulburătoare, cuvinte de o actualitate care ne privește mai ales pe noi, oamenii unei lumi care adesea se poartă față de Hristos cu aceeași rezervă, cu aceeași împotrivire, cu aceeași suspiciune pe care au avut-o și unii dintre iudeii din vremea Învierii. Și trebuie să ne întrebăm: care a fost atitudinea acelora?

Mormântul Domnului a fost păzit cu soldați romani, puși acolo la cererea mai-marilor poporului iudeu. Nu era un loc lăsat în voia întâmplării. Era supravegheat. Era apărat. Straja nu părăsise locul. Și când au văzut piatra răsturnată de pe ușa mormântului, când au văzut că trupul Celui îngropat nu mai era acolo, s-au dus și au spus cele întâmplate. Iar reacția celor ce voiau să tăgăduiască Învierea a fost cutremurătoare: nu cercetarea adevărului, ci cumpărarea minciunii. Au dat bani mulți soldaților și le-au spus să răspândească zvonul că ucenicii au venit noaptea și au furat trupul, pe când ei dormeau.

Dar ce absurd se ascunde în această minciună! Dacă dormeau, de unde știau cine și când a venit? Dacă erau adormiți, cum puteau depune mărturie despre ceea ce nu văzuseră? Și apoi, cine dintre acei ucenici fricoși, ascunși prin case, ar fi îndrăznit să se apropie de straja romană, să înfrunte soldații înarmați ai imperiului și să răpească trupul unui osândit păzit sub pecete oficială? Astfel de argumente nu rezistă nici rațiunii, nici istoriei, nici bunului simț.

Și totuși, iată ce face împietrirea inimii: vede semnul și nu crede; primește mărturia și o cumpără cu bani spre a o tăgădui. Aceasta nu mai este îndoiala binecuvântată a lui Toma. Acesta este refuzul total al adevărului. Iar între cele două este o deosebire uriașă. Toma caută și ajunge la mărturisire. Aceștia văd și fug de mărturisire. Toma întreabă ca să creadă. Ei mint ca să nu creadă.

Să nu confundăm niciodată întrebarea sinceră cu împietrirea, nici lupta lăuntrică cu refuzul adevărului. Toma aparține celor care, chiar trecând prin umbra întrebării, ajung să spună cu lacrimi și cu lumină: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Și tocmai de aceea el rămâne, peste veacuri, nu chipul îndoielii, ci martorul Învierii.

Câteva cuvinte de o sinceritate răscolitoare au fost rostite de unii înțelepți ca și cum ar fi trebuit chiar noi să le spunem: mergem cu Toma de mână. Ce imagine cutremurător de adevărată! Nu stăm departe de el, nu-l privim ca pe un personaj dintr-o pagină veche, ci mergem împreună cu el, pas lângă pas, prin întrebările noastre, prin așteptările noastre, prin neliniștile și luminările noastre. Și se spune mai departe, cu și mai multă finețe, că îi suntem gemeni.

Căci Toma, în limba aramaică, înseamnă geamăn, iar limba greacă a tradus acest nume prin Didymos. Și cât de adânc se deschide aici un înțeles duhovnicesc! Pentru că și noi suntem, într-un anumit fel, frați gemeni cu el prin gândurile noastre, prin tresăririle noastre, prin lupta dintre teamă și încredere, dintre îndoială și mărturisire, dintre cutremur și îngenunchere. Suntem cu adevărat frați ai lui Toma în neputința noastră de a primi dintr-odată bucuria deplină, în nevoința noastră de a pătrunde taina Învierii în toată strălucirea ei.

Toma rămâne, astfel, întruparea unei neputințe omenești pe care o purtăm și noi: aceea de a avea nevoie de drum până la lumină, de a nu putea ajunge într-o clipă la ceea ce Dumnezeu descoperă în veșnicie. Dar el nu este împietrit ca Iuda. El caută o certitudine. Și aici se află o mărturisire de mare onestitate: vreau o certitudine, știind că lumea aceasta nu poate oferi certitudini. Ce adevăr mai actual decât acesta? Toate certitudinile lumii se clatină. Puterile, înțelepciunile, semnăturile autorităților omenești, toate rămân trecătoare și fragile. Singura certitudine adevărată este Dumnezeu. Ceea ce vedem, ceea ce simțim, ceea ce înțelegem cu adevărat, sau ar trebui să înțelegem, este El. Celelalte rămân, oricât de strălucitoare ar părea, incertitudini.

Ni se mai spune că Toma poartă povara adânc omenească a tuturor celor din Vechiul Legământ, dar și a tuturor celor care s-au adăugat în veacuri, între care ne aflăm și noi. El poartă în sine, tainic, neliniștea omului care caută fața lui Dumnezeu. Și tocmai de aceea Biserica nu l-a lepădat, ci l-a așezat în lumină.

Mântuitorul a avut doisprezece ucenici. Noi nu avem măsura să judecăm pe nici unul dintre ei. Nici chiar pe cel care L-a trădat pentru treizeci de arginți. Suma, să știți, nu era mare; era chiar infimă, raportată la valorile de atunci și cu atât mai mult la cele de astăzi. Banii aduși înapoi de Iuda, când și-a dat seama că a vândut sânge nevinovat, n-au putut cumpăra decât o țarină mică, numită a sângelui, folosită vreme îndelungată pentru îngroparea străinilor. Era nevoie și atunci de un loc pentru străini, iar durerea istoriei a făcut ca acel loc să fie plătit tocmai cu prețul trădării.

Suma a fost mică, dar miza a fost uriașă, și atitudinea, profund nepotrivită. Iuda a greșit nemăsurat prin trădare. Dar nu aceasta a fost cea mai mare greșeală a lui, ci faptul că nu s-a întors să ceară iertare. Nu a plâns cu amar, precum Petru, care sub jurământ a spus unei slujnice că nu-L cunoaște pe omul acesta, dar apoi lacrimile lui au devenit început de pocăință și drum spre sfințenie. Aici este marea deosebire dintre cădere și pierzare: pocăința.

Au mai fost și alte momente când ucenicii n-au înțeles pe deplin cuvintele Domnului. La Capernaum, au spus, în omeneasca lor nepricepere: „Grele sunt cuvintele acestea”. Și Domnul le-a răspuns cu o întrebare care taie până în adânc: „Dacă sunt grele, de ce nu plecați și voi?” Dar ei au rămas și au mărturisit: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Ce frumusețe a credinței! Au trecut îndată de la nedumerire la mărturisire, ca astăzi Toma, ca odinioară Petru, ca toți cei ce au fost vindecați de har în toate timpurile.

Altădată, doi dintre ucenici, rude între ei, când Domnul vorbea despre moartea Sa apropiată, au cerut să stea unul de-a dreapta și altul de-a stânga Lui. Ce rătăcire omenească! Și totuși, cât de omenească este și atitudinea noastră, când căutăm adesea doar locurile importante. Iar Domnul le-a spus: „Nu știți ce cereți”. Și astfel i-a vindecat, nu doar i-a mustrat.

Așadar, și Apostolii au avut slăbiciuni, și adânci rătăciri omenești. Dar dintre toți, numai doi au rostit limpede dumnezeirea Lui. Petru la Cezareea lui Filip: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. Iar celălalt, Toma, a opta zi după Înviere: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Ce mărturisiri de foc! Ce stâlpi ai credinței!

Ne închinăm dumnezeirii Lui, cinstim sfânta Sa Înviere din morți și ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos să ne vindece de orice umbră de îndoială care s-ar putea așeza asupra noastră sau asupra celor apropiați nouă. Pentru că uneori nu îndoiala mare ne rănește, ci umbra ei nevăzută, strecurată în inimă. Și tocmai de aceea marii duhovnici, cum a fost Sfântul Paisie Olaru, îi îndemnau pe ucenici mai întâi la credință puternică. Nu la alergare după semne, nu la cereri care pot amăgi, ci la credință puternică. Pentru că omul prin credință puternică poate muta și munții.

Și avem atâta nor de mărturii din întreaga istorie a Bisericii, din pustia Egiptului, din viețile sfinților, din temnițele regimurilor potrivnice Bisericii, din vremuri apropiate nouă, când credința a mutat munții. Nu doar în chip metaforic, ci în chip real, prin puterea de a birui frica, prigoana, moartea.

Am întâlnit oameni cu credință puternică, care nu s-au îndoit niciodată. Și mă bucur de întâlnirea cu ei ca de o binecuvântare. Și m-aș bucura ca astfel de oameni să fie cât mai mulți, pentru a întări Biserica pe care Domnul Cel înviat din morți a așezat-o întru pomenirea Lui. Căci a spus: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. Și porțile iadului, adică nici îndoiala, nici necredința, nici întunericul nu o vor birui.