Taina suferinţei unui monah

Sub zâmbirile pri­mă­ve­rii, în adierile pă­mân­tului reavăn, când natura se re­deş­teaptă la un nou ciclu de via­ţă, ne pregătim la rândul nos­tru să înviem din moartea pă­catului la o existenţă plă­cu­tă în Hristos, parcurgând vremea Sfântului Post al Paştilor. Am pornit-o pe calea virtuţilor, pre­sărată uneori cu ispite ghim­poase, alteori cu popasuri du­hovniceşti, aducătoare de pa­ce şi nădejde că primăvara du­hovnicească se află aproape. U­nul din răgazurile pline de fru­museţe şi bucurie este cel din Duminica a treia a postului, a cinstirii Sfintei Cruci. Po­tri­vit rânduielilor de veacuri sta­tornicite, ne închinăm Se­m­nu­lui Fiului Omului, cântând: „Cru­cii Tale ne închinăm, Hris­toa­se, şi sfântă Învierea Ta o lă­udăm şi o slăvim“. De ce a­ceas­tă proslăvire solemnă? Ca să nu uităm că viaţa creştinului rezidă, înainte de orice, în „a-şi lua crucea sa în toate zi­le­le“, urmând lui Hristos, sau chiar în a urca pe Crucea lui Iisus, lăsându-se „răstignit îm­pre­ună cu El, pentru a învia îm­­preună cu El“.

În general, îi numim pe că­lu­gări „purtători de cruce“, căci, de-a lungul întregii că­lă­to­rii pământeşti, toate faptele, gân­durile ori frământările lor se arată cadenţate de semnul Cru­cii; monahul ajunge astfel ai­doma lui Hristos: mort lumii, du­pă cum scrie Sfântul Gri­go­rie de Nyssa: „…a ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face în­­treaga viaţă moartă pentru lu­me şi răstignită, ca ea să nu poa­tă fi rănită de nici un pă­cat“.

Spre nespusa mea bucurie, am cunoscut asemenea trăitori, ca­re au prins contur în bronzul fier­binte al inimii tocmai prin vir­tutea asumării cu smerenie, cu credinţă, a crucii, urcând cu bu­curie pe Golgota mântuirii, a­vând în suflet nădejdea răs­plă­tirii. Unul dintre ei era bu­nul şi tăcutul părinte Nifon Vâr­lan. Vieţuitor în obştea Schi­tului Vovidenia, uscăţiv, cu a­­lură de ascet, m-a ocrotit cu bu­năvoinţă, iertându-mi stân­gă­ciile inerente unui novice dor­nic de viaţă călugărească. La început m-a învăţat să fac pâi­ne. Împreună am copt ne­nu­mă­rate cuptoare de aluat, timp în care eu încercam să prind a mă rumeni precum coca în cuptor, desluşind tainele monahis­mu­­lui. Egumenul de atunci al Vo­videniei, preţuindu-i viaţa cu­rată, râvna spre rugăciune şi pa­cea, l-a propus de vreo câteva ori spre a fi hirotonit, dar de fi­e­­care dată el a ezitat să pri­meas­că taina cea mare a pre­o­ţiei. Evlavios şi temător faţă de slujirea sacerdotală, cuviosul s-a îmbrăcat în mantia smereni­ei împlinind cu desăvârşită con­ştiinciozitate celelalte as­cul­­tări ce i se rânduiseră. Peste pu­ţină vreme, mentorul meu cel înţelept s-a îmbolnăvit. Su­fe­rinţa nemiloasă i-a uscat şi mai mult trupul. Cu aceeaşi pri­vire senină, binevoitoare, pă­­rintele Nifon îşi trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Am văzut în viaţa lui cum se duce Crucea în­ţeleasă ca suferinţă. Răb­dă­tor în durere, cu nădejde în tă­mă­duire, dar şi în purtarea de gri­jă a Taumaturgului desă­vâr­şit, monahul suferind şi-a a­su­mat boala, făcând din ea cale că­tre Cer, drum spre înviere, a­di­că modalitate de unire cu Hris­tos Cel Răstignit şi Înviat. Oa­re cine putea să-L înţeleagă mai bine decât Marele Răstignit, Care Şi-a dus povara Crucii cu nesfârşită dragoste, cu ne­cur­mată răbdare!? De aceea îl gă­seam adesea în biserică du­pă slujbă, stând de vorbă cu Hris­tos din icoană. „Părinte, ce faci, mai rămâi?“ Iar el, pe un ton blajin, îmi răspundea: „În­că oleacă, mai am să-I spun ce­va“. Nu am aflat ce-I zicea Dom­nului, dar din compor­ta­me­n­tul suferindului frate am în­ţeles ce-i grăia Hristos lui: „Nu lăsa necazul, încercarea, ne­putinţa sau suferinţa să ne de­s­partă, ci foloseşte-le pe toa­te în aşa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine“. Călu­gă­rul nu a ieşit din îndemnul Răs­­cumpărătorului său. A tă­cut, suferind; a nădăjduit, s-a ru­gat; a iubit luptând, dar ni­cio­dată cârtind. Prioritatea n-o con­stituia sănătatea fizică, ci a su­fletului. În ultimele luni pe­tre­­cute în lumea aceasta se pre­­ocupa numai de Cer. La fi­ne­le lui 2004 s-a bucurat, aş­tep­tând cu nerăbdare praznicul Naş­terii Domnului, când s-a îm­părtăşit. L-a primit pe Sfân­tul Prunc dumnezeiesc în bra­ţe­le sufletului său, mul­ţu­min­du-I pentru binecuvântare şi da­rul vieţii: împlinise de cu­rând 40 de ani. A doua zi, pă­rin­tele Nifon a stat în strană ca de obicei, cântând privegherea Sfân­tului Arhidiacon Ştefan. A­­răta fericit, împăcat, deşi boa­la îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeşnic. Nu bă­nuiam că în câteva ceasuri îşi va începe călătoria către lu­mea celor drepţi. A voit, probabil, ca ultimele clipe ale acestei vieţi să le petreacă în biserică. În ajunul Anului Nou a fost în­mor­mântarea. Natura din jur, so­lidară cu starea noastră, a ob­ştii Vovideniei, părea tristă. Lu­mina zilei se cernea stins, căci fratele cel plecat dintre noi par­că luase cu sine o parte din ea. Cu chipu-i senin, purtându-şi Crucea suferinţei cu nez­drun­­cinată credinţă, monahul Ni­fon se grăbea a-I rosti Prea­bu­nului Mântuitor inspiratele vor­be ale Sfântului Pavel: „Lup­ta cea bună m-am luptat, că­lătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cu­nuna dreptăţii pe care Dom­nul îmi va da-o“.