Tarkovski şi fiinţarea cerească

Pe 4 aprilie, care se întâmplă să fie anul acesta exact în prima zi de Paşti, marele cineast rus Andrei Tarkovski ar fi împlinit 78 de ani. Ce tainică aniversare cerească, vestind, într-un limbaj necunoscut, treptele Învierii!

A fost supranumit "Andrei Înaintemergătorul". Cum ar fi arătat lumea noastră dacă destinul nu i-ar fi fost curmat atât de fulgerător? E o întrebare "nostalgică" şi fără răspuns. Mult mai utile sunt pentru noi, cinefili, cineaşti sau simpli locuitori ai secolului "care va fi religios sau nu va fi deloc", reasumarea şi dezvoltarea creatoare a mesajului operei sale: sentimentul eschatologic - axă morală şi existenţială fundamentală, împlinit în cheie creştină de soteriologia agapică.

Fără a fi, ca atare, o temă centrală pentru Tarkovski, paradisul îmbrăţişează în filmografia sa toate "categoriile" istoriei religiilor şi culturii: raiul pământesc primordial din Cartea Genezei - Grădina dintre Tigru şi Eufrat, în care Adam stăpânea stihiile firii; raiul puterilor cereşti - Împărăţia lui Dumnezeu, postistorică, descoperită omului de Hristos; dar şi negaţia acestora - aşa-zisul rai al amăgirii, deschis de drumul Fiului Rătăcitor, ori imaginat de nălucirile demonice ale asceţilor.

Miza lui Tarkovski este Împărăţia lui Dumnezeu, raiul ceresc. Dar drumul omului căzut către raiul ceresc trece, inevitabil, şi prin "grădinile amăgirii".

Singurul film în care se vorbeşte explicit (dar episodic) despre lumea de dincolo este Andrei Rubliov. Într-o secvenţă, tânărul Andrei are o scurtă întrevedere (în vedenie) cu maestrul său decedat, Teofan Grecul, în care cei doi discută laconic despre "natura raiului". Tarkovski împrumută stilul lapidar al relatărilor cronicăreşti: cum ar fi sunat o predică despre rai şi iad, într-o Rusie sovietică a anilor â60?!

Privit prin fumul de pucioasă al pogromurilor tătăreşti sau al trădărilor băştinaşe, raiul pare o utopie. Cum să pictezi raiul, când aerul este spintecat de iataganele neprietenilor? Dar cum altfel, decât în lumina sa, poţi zugrăvi Învierea? Refuzând să picteze, Monahul iconar se cufundă în cuptorul babilonian al vremuirii, aşteptând, în pacea aspră a legământului tăcerii, răspunsul lui Dumnezeu. Răspunsul ceresc va veni pe calea auzului, prin glasul clopotului făurit de Boris. Recucerirea raiului se află în relaţie directă cu recâştigarea speranţei şi, implicit, a motivaţiei de a picta. Siluetele străvezii ale Apostolilor, privirea blândă a Mântuitorului, liniştea lină şi nelumească a Sfintei Treimi... descompuse în planuri-detalii desfăşurate în tuşe cinematice neaşteptate şi comentate de muzica sincopată, cerebrală a lui Viaceslav Ovcinnikov, sugerează surpriza omului contemporan în faţa epifaniei. Iată o uşă deschisă spre porţile cerului, într-o Rusie sovietică a deceniului VII!

Doar în Andrei Rubliov poarta raiului este deschisă nemijlocit de icoane. Celelalte filme tarkovskiene, nedezvoltându-se în spaţiul imediat al tradiţiei creştine, asimilează edenurile subiective prefigurărilor sensibile, etice, pământeşti ale acestuia: raiul copilăriei (în Copilăria lui Ivan şi Oglinda), raiul familiei (în Oglinda şi Sacrificiul), raiul patriei-mamă (în Nostalghia şi Copilăria lui Ivan), raiul amniotic al Terrei (în Solaris, Sacrificiul şi Călăuza). Dar numai în Călăuza (film, prin excelenţă, hristocentric), Tarkovski depăşeşte aproximările etic-subiective ale raiului pământesc, ajungând la esenţa sa mistică: raiul creştin al inimii.

Din această perspectivă, trama filmelor tarkovskiene se poate reduce la relaţia omului cu "raiul" - imagine subiectivă a Grădinii lui Dumnezeu: pierderea (de obicei, anterioară evenimentelor filmului), conştientizarea pierderii, regăsirea. Cea mai dificilă este identificarea obiectului pierderii, reamintirea; odată realizată, regăsirea acestuia, echivalentă cu metanoia, se produce aproape spontan: Dumnezeu, iar nu omul este Cel care lucrează, omul doar "desţeleneşte grădina", "mătură odaia", creează premisele. Esenţială, la Tarkovski, este anamneza Edenului.

Semnele sensibile ale cerului-paradis: păsările albe, caii, casa patriarhală şi fericită, înecată în natură - model arhetipal al locuinţei cereşti, chipurile de femei şi copii - trimit spre marile arhetipuri creştine: arhetipul Fecioarei şi arhetipul Pruncului divin.

Elementele naturii, contemplate prin prisma Genezei, emană amprenta lumii primordiale. Însă, fatalmente, binecuvântările firii nu pot fi împărtăşite de om, acesta nu le poate primi epifania discretă, câtă vreme conştiinţa sa este presată de imperativele ego-ului. Când protagonistul din Copilăria lui Ivan desluşeşte în crâng cântecul cucului, acesta nu face decât să-i sublinieze prăpastia care îl separă de "lumea păsărilor", care îi este închisă, cât timp nu îşi va achita datoria faţă de ai săi. Abia în final, după moarte, Ivan va fi primit în "vârsta de aur" a copilăriei fără sfârşit, aflându-şi tihna în albia poleită de soare a unui râu domol de câmpie - sugestie discretă a raiului, citită ca simplă imagine poetică într-o cinematografie proletcultistă şi declarată atee.

În Rubliov, negurile istoriei se coboară şi peste personaje - martori neputincioşi la nimicnicia omenească. Lanurile de hrişcă înflorită, crângurile de mesteceni, pâraiele leneşe se pot bucura de soarele verii, nu însă şi sufletul zugravului Andrei, sfâşiat de întrebări despre sensul existenţei şi al creaţiei într-o lume abrutizată. În faţa descinderilor harice asupra naturii, sufletul omului, chinuit de probleme existenţiale, continuă să rămână închis. Abia în final miracolul îl învăluie şi pe Andrei, îi topeşte îndoiala şi îl face din nou să picteze. Tot atunci imaginea devine color şi putem contempla icoanele plăsmuite de mâna înaripată a zugravului de la Andronikov. Un fulger luminează prim-planul Mântuitorului, slobozind din cer binecuvântarea ploii, semn că strădaniile zugravului Andrei au fost primite de Dumnezeu. Un plan-ansamblu dezvăluie un cal alb păscând liniştit într-un izlaz luminos: în sfârşit, paradisul i se deschide şi omului după ce a rătăcit în cotloanele propriului suflet şi şi-a spălat cu sudoare balasturile conştiinţei.

Experţii solaristicieni pleacă departe, în afara Sistemului Solar, să caute paradisul amăgitor al comunicării cu alte civilizaţii, ducând cu ei nostalgiile şi angoasele sufletului omenesc, încă bâlbâit în comunicarea cu sinele; abia în final, după ce şi-a consumat energia în cercetări zadarnice, astronautul rătăcitor Snaut realizează că adevăratul paradis e acasă, în leagănul de pe Terra. Radiografiind encefalul exploratorilor săi, mimetica planetă-copil va plăsmui, din masele oceanului său, o copie a imaginii celei mai pregnante din mentalul lui Snaut: casa părintească de pe Terra.

Spaţiul dintre Tigru şi Eufrat, unde Dumnezeu a răsădit Grădina, se află pe Pământ! Trebuie doar să-l redescoperim, să-l reintegrăm, parcurgând drumul anevoios de la chip la asemănare, pentru a intra în Împărăţie!