Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Tineri eseişti din Ardeal
Mereu mi-a plăcut să semnalez apariţia unor autori tineri şi talentaţi. Am făcut asta, de câte ori am avut prilejul, şi la această rubrică. Nu neapărat din generozitate - e, totuşi, reconfortant să vezi că vine ceva din urmă, că încă nu riscăm să rămânem fără cititori de calitate. O fac şi oarecum polemic, excedat de propoziţiile care încep cu „tinerii de azi...“ ori „pe vremea mea...“. În ultimele vreo două luni, de la „Gaudeamus“ încoace, pe lângă un număr impresionant de cărţi de poezie şi proză, am primit aproape zece cărţi de critică, eseistică ori teorie aparţinând unor autori tineri, chiar foarte tineri. Mă voi ocupa azi, alfabetic, de trei dintre ei grupaţi după criteriul geografic convenţional, arbitrar amintit în titlu.
Pe Alex Cistelecan l-am citit prima oară în „22“. Dincolo de stilul excelent şi de solidaritatea de viciu, am mai descoperit ulterior una, legată de frecventarea lui Lacan, pentru care şi eu făcusem o pasiune tinerească. L-am citit ulterior în reviste mereu cu interes. Deşi declarat „de stânga“, pe când eu sunt, mai degrabă, „de dreapta liberală“, când nu sunt sedus de libertarieni, am constatat surprins că în dezbaterile din „Cultura“, textele sale, infinit mai bine scrise şi argumentate, îmi plăceau mai mult decât ale „dreptacilor“, ceva mai rudimentari. Cartea sa de debut - „Protocoalele Lacan“, Aula, Braşov, 2007 - grupează în trei secţiuni o parte a acestei producţii iniţial publicistice. Prima supune analizei criticile aduse lui Lacan, a doua testează concepte şi teorii lacaniene care în opinia sa rezistă criticii, iar a treia conţine aplicaţii foarte concrete asupra unor realităţi ale lumii de azi. Tânărul autor selectează atât de bine din producţia publicistică şi organizează la fel de bine materia selectată încât aproape nu-ţi dai seama că nu e o carte construită unitar, ci una care şi-a găsit unitatea cumva a posteriori. În finalul prefeţei, Alex Cistelecan se întreabă pentru cine e scrisă cartea, nutrind temerea că specialiştii o vor găsi netemeinică, iar nespecialiştii obositoare. Probabil, e scrisă pentru inşi ca mine, plictisiţi în egală măsură şi de teoria nudă, dar şi de practicile acefale. Să fie primit! Foarte bun mi s-a părut şi eseul Iuliei Micu - „Thomas Mann. Istoria unei partituri muzicale“ - tipărită la Cluj, într-o serie de debut patronată de filiala de acolo a USR, o iniţiativă excelentă care n-ar fi rău să fie preluată şi de celelalte filiale ale asociaţiei de breaslă. Se ştie că Mann era un meloman pasionat, se mai ştie şi că i-a fost reproşată - aberant în opinia mea - admiraţia faţă de muzica lui Wagner, care ar dovedi un fel de filo-nazism foarte bine camuflat. Iulia Micu îl eliberează calificat de o asemenea absurdă acuzaţie - de altfel în pasiunile muzicale ale lui Mann mai intrau Beethoven, Chopin şi Schonberg -, dar face chiar mai mult decât atât - relevă structura eminamente muzicală, simfonică, de „thanatologie compoziţională“ a întregii opere a acestui gigant al prozei secolului XX. În sfârşit, mi-a plăcut foarte mult şi eseul lui Andrei Simuţ - „Literatura traumei. Război, totalitarism şi dilemele intelectualilor în anii â40“ - apărut în aceeaşi serie pentru debutanţi a USR Cluj. Plecând de la scrierile autobiografice - câteva şi de ficţiune - ale unor autori precum Zweig, Orwell, Julien Green, Junger, Eugen Ionescu, Milosz, Voiculescu, Eliade, Sebastian etc, Simuţ-Cel-Tânăr, ca să-l disting de maturul său tată!, izbuteşte o frescă istorico-intelectuală convingătoare şi pasionantă a unuia din cele mai complicate decenii ale secolului trecut, deceniu care a cuprins, la început, extinderea fascismelor, apoi războiul, pentru a se încheia cu accederea la putere a extremii stângi în spaţiul est-european. Incredibil cât de multă informaţie, analiză şi interpretare a putut să încapă în ceva mai mult de 150 de pagini! Am citit cu plăcere cărţile celor trei tineri eseişti ardeleni. Ceea ce le doresc e să aibă noroc şi, cum norocul şi-l mai face şi omul, să nu se lase! Iar eu voi reveni în articolele următoare asupra altor „prospături“, autoare de delicatese intelectuale.
.jpg)
