Toate lucrurile au timpul lor

Spaţiul sau „locul“ „are unele puteri ce pot fi bune sau rele“; pentru mentalitatea arhaică, spaţiul exercită mereu influenţe asupra vieţii omului. Atunci când efectele erau dăunătoare, omul lua atitudine, punea în lucrare multe metode practice sau acte magice ce aveau drept scop îndepărtarea răului, respectiv, atragerea efectelor benefice. Raportarea la spaţiu a ţăranului român ne ajută să înţelegem mai bine mentalitatea generală a satului tradiţional, modul său de cunoaştere. Etnologii arată că în miezul acestei mentalităţi se află „o gândire emoţională şi simbolică în sens concret“, însă această gândire nu conduce implacabil la stabilirea unei ordini obiective, ci „pentru a face o ordine subiectivă“. Drept urmare, avem de-a face cu aşa-numita „cauzalitate mistică“, această cauzalitate făcând pentru noi, obişnuiţi cu o cauzalitate ce operează în baza logicii carteziene, greu de înţeles multe dintre ideile şi acţiunile celor de altădată. Imaginea şi simbolul stau la baza logicii ţăranului român, o logică, e adevărat „mai puţin formală şi riguroasă, dar (...) mai concretă, mai fluidă şi adaptabilă impasului continuu şi neprevăzut al vieţii de toate zilele. Prin ea, omul a reuşit să-şi capete răspunsul la problemele vitale“ ale existenţei.

Omul arhaic exista şi mai acut în timp. Pentru el, chipul cel mai frecvent în care apare acest fenomen este ca o condiţie pentru două tipuri de acte, anume cele pozitive, preponderent laice, şi cele rituale, situate între mit, magie şi religie. Ţăranul român a dezvoltat o adevărată ştiinţă a timpului, cunoaşterea sa în acest domeniu, cel puţin până în primele decenii ale veacului al XX-lea, fiind cu adevărat surprinzătoare; iată, spre exemplu, ce spunea în 1966 bătrâna Elisabeta Spânu din Moecenii de Jos-Braşov: „Nu tot timpuâ e la fel; aşa vine că nu poţi face oricând lucru tău. Că e nuntă sau rugăciune, că e seceră sau leac, toate ţin de timp. Când faci la timp, rodeşte, merge bine“. Se poate spune că „ţăranul român cercetează, respectă şi foloseşte însuşirile şi sensul timpului. Actele sale, de la cele mai mărunte şi obişnuite până la cele mai însemnate şi mai puţin obişnuite, sunt săvârşite într-un timp precis determinat. Prin săvârşirea lor într-un timp precis, dinainte cunoscut, se asigură rodnicia acestor acte de orice natură ar fi ele“. Astfel, „timpul ţăranului român are o semnificaţie deosebită în comparaţie cu al nostru, datorită ideii de calitate“. Înaintaşii noştri ştiau că „toate lucrurile au timpul lor“, iar „a trăi în lumea aceasta înseamnă a fi în timp, iar a fi în timp înseamnă a fi trecător“. Iată ce spunea în acest sens în 1969 Valeria Mânecuţă din Poiana Mărului-Braşov: „Când zice: fă toate la vreme, atunci zice că fiecare lucru are vremea lui. (…) Omul cu judecată le ia toate în samă şi le respectă“.

„Timpul satului românesc tradiţional este împărţit în unităţi mai mici sau mai mari, acestea fiind supuse şi totodată independente una de alta, fiecare cu caractere deosebite“ – anotimpul, luna, săptămâna şi ziua. Fiecare anotimp are patronul său (Sfântul Gheorghe este protectorul agriculturii şi cu el încep lucrările câmpului. Sfântul Ilie stăpâneşte vara şi distribuie ploile. Sfântul Dumitru încheie lucrările de toamnă. Cu Sfântul Neculai începe iarna). De altfel, majoritatea ocupaţiilor ţăranului se desfăşoară în ritmul fenomenelor naturii. După o veche zicală: „Sfântul Gheorghe tocmeşte, iar Sfântul Dumitru plăteşte“. Reglementarea timpului revenea altădată calendarului popular, acesta fiind „timpul organizat“; în viziunea ţăranilor noştri, calendarul era „ceva dat, aşa cum este lumina soarelui sau zborul păsărilor“. În optica lor, calendarul este neschimbător şi obiectiv, având existenţă şi destin propriu, astfel că nu se aseamănă cu percepţia noastră: pentru ţăran, calendarul este „un fenomen spiritual mult mai adânc şi mai semnificativ“.

Astfel, calendarul a apărut pentru a se distinge timpul sacru de cel profan, sărbătoarea de ziua obişnuită: „Aşa s-a transformat timpul condiţie în timp obiect. Pentru ţăranul român sărbătoarea este punctul luminos al calendarului, (…) e timpul, e ziua dedicată lui Dumnezeu, care se deosebeşte prin aceasta de zilele ce sunt dedicate omului“. Însă, pe de altă parte, calendarul popular este un veritabil tratat de agronomie practic<ă, acest fapt interesând în cel mai înalt grad pe ţăran. De altfel, părintele Simeon Florea Marian accentua tocmai acest lucru: „Acela e călindar adevărat care-i spune (ţăranului) cu acurateţă schimbarea timpului, când va ploua şi când va fi vreme bună“.