Turcia între laicism şi islamism

Astăzi, 99% din populaţia Turciei sunt, în cea mai mare parte, musulmani sunniţi. În acelaşi procent însă, se înscriu şi cei vreo 15-25% şiiţi, care locuiesc preponderent în mediul rural din regiunile Anatoliei şi Rumeliei. De asemenea, există şi o minoritate creştină (ortodocşi, catolici, protestanţi) de vreo 0,8%, la care se adaugă 0,2% mozaici.

În istoria islamului, Turcia este ţara care a renunţat cel mai mult la prescripţiile Legii islamice (Sharia). Întemeietorul Republicii, Kemal Atatürk (mort în 1938), a fost primul care a recunoscut oficial, de altfel, că cel mai mare obstacol în modernizarea statului îl reprezintă islamul, asociat cu autorităţile religioase. Prin măsurile pe care le-a întreprins după Primul Război Mondial (1914-1918), respectiv după căderea Imperiului Otoman, Atatürk avea să pună bazele unui stat laic, dar într-o ţară care a rămas nesecularizată până astăzi, ţinând seama de ataşamentul poporului credincios faţă de valorile islamului. Între altele, a desfiinţat instituţii fundamentale pentru spaţiul islamic: califatul, sultanatul, instituţia autorităţii celei mai înalte, aceea a şeicului. Toate şcolile au fost subordonate Ministerului Învăţământului, iar 479 dintre şcolile superioare de teologie islamică au fost închise. Profilul oricărei şcoli trebuia să fie unul modern, ştiinţific şi raţionalist. În continuare, a fost interzisă predarea religiei în gimnazii, în şcolile medii, în toate şcolile populare de la oraşe şi în şcolile săteşti. Tot la fel, au fost interzise toate ordinele mistice, care exercitau o mare influenţă asupra evlaviei poporului, au fost închise aşezămintele acestora, iar şeicii au fost pensionaţi.

Şi seria reformelor lui Kemal Atatürk nu s-a oprit aici. De pildă, calendarul musulman a fost înlocuit cu cel creştin occidental, scrierea arabă, folosită de întreaga lume islamică de până atunci, a fost înlocuită printr-un alfabet latin modificat; chemarea la rugăciune în limba arabă a credincioşilor de către muezin a început să se facă în limba turcă, duminica creştină a fost declarată zi de odihnă, a fost interzisă folosirea unor veşminte sau simboluri religioase în public, s-a hotărât ca turcii să înceapă să-şi aleagă nume de familie după modelul european.

Începând cu anul 1926, întreaga legislaţie a fost modificată şi adaptată modelului european. Islamul şi-a pierdut caracterul de religie de stat, iar Legea islamică (Sharia) a fost aplicată exclusiv în cadrul cultului, pentru ca, din anul 1937, laicismul statului turc să fie înscris chiar în Constituţie.

Toate aceste reforme ale lui Atatürk au fost posibile, în primul rând, datorită numelui său de legendă ca eliberator şi fondator al republicii, dar şi a faptului că, în acea vreme, nu exista decât un singur partid politic. După anul 1949, respectiv odată cu apariţia sistemului pluripartidic, lucrurile aveau însă să se schimbe. Încetul cu încetul, de atunci şi până azi, se observă o evoluţie restaurativă a situaţiei.

Astfel, începând cu anul 1949, a fost reintrodusă ora de religie în toate şcolile de stat, de la cele primare până la şcolile superioare de teologie islamică. E foarte adevărat însă că în lipsa unui personal competent, multă vreme învăţământul religios a fost unul rudimentar, rezumându-se practic la învăţarea pe dinafară a Coranului. În acelaşi an, 1949, a fost înfiinţată o facultate de teologie de stat, la Ankara, având un plan de învăţământ modern, ştiinţific, pentru a se evita, astfel, afectarea în vreun fel a laicismului.

În acest plan, alături de cursurile tradiţionale de limbă arabă şi persană, se regăsesc cursuri precum cele de sociologie, etică, istoria comparată a religiilor, istoria artei, logică, limbi străine (engleză, franceză, germană) etc. De asemenea, pe lângă numeroasele şcoli pentru oficianţii cultului (imami) şi predicatori, a fost înfiinţată, în anul 1960, o a doua facultate de teologie la Erzurum.

Desigur, toate aceste măsuri restaurative au condus la o reevaluare a relaţiei dintre statul laic şi islam. Laicismul lui Atatürk a fost completat de noua doctrină a "islamului de stat", în sensul că islamul este administrat şi controlat de statul turc. Autoritatea supremă prin care se exercită acest control este Prezidiul pentru probleme religioase, care prin preşedintele acestei instituţii numeşte pe muftii, conducătorii religioşi ai provinciilor, şi prin aceştia pe imami.

De prin anii â60 încoace, se observă o dispută tot mai aprinsă între kemalişti şi islamişti, între adepţii modernismului şi cei ai fundamentalismului islamic.

S-au accentuat tot mai mult tendinţele spre reislamizare în Turcia. În anul 1976, când Turcia a devenit membru cu drepturi depline al Conferinţei Islamice, preşedintele de atunci al Consiliului de miniştri al Turciei, Demirel, sublinia nici mai mult, nici mai puţin că "doar statul este laic, nu şi naţiunea, iar islamul este numitorul comun al politicii externe turceşti şi arabe" (vezi Karl Binswanger, Die Stellung des Islams und des islamischen Rechts in ausgewählten Staaten: Türkei, în Der Islam, in der Gegenwart, hg. von W. Ende/U. Steinbach, München, 1984, p. 219).

În anul 1980, puterea a fost preluată de către armată, iar parlamentul şi partidele au fost desfiinţate. În 1995, alegerile parlamentare au fost câştigate de Blocul naţional-islamist. Până astăzi, lupta aceasta între kemalişti şi islamişti, între laicism şi islamism, a continuat şi continuă. Singurul garant al laicismului rămâne pe mai departe armata, chiar dacă, în multe cazuri, ofiţeri cu rang înalt, dar şi judecători activi, sunt foarte prezenţi în viaţa religioasă.

Pe de altă parte, astăzi, dincolo de libertatea religioasă, garantată prin Constituţia din 1961, o activitate misionară deschisă în Turcia, în afara islamului, este imposibilă. Solidaritatea islamică, corelată cu mândria naţională turcă, împiedică convertirea la oricare altă religie decât islamul.