Uluitoarea poezie a Bizanțului

Se știe că literatura medievală este în mare parte anonimă, în contrast, pe la anul 300, Sfântul Cuvios Efrem Sirul se iscălea în interiorul imnurilor sale, cu acele acrostihuri onomastice, la fel ca mulți alți sfinți imnografi care-și consemnau paternitatea operelor. Conta oare atât de mult pentru călugării smeriți ca numele lor să fie pomenit peste secole? Era conștiința scriitorului mai puternică decât conștiința monahului? De fapt, Bizanțul înțelesese ceva ce Apusul avea să piardă: că relația omului cu Dumnezeu nu e o relație la distanță, în care El corespondează cu oamenii prin intermediari, ci una directă, personală, în care nu doar că nu poți să te ascunzi, dar ai și datoria să fii prezent, ca să nu devii un al doilea Adam care-L obligă pe Dumnezeu să-l întrebe: Adame, unde ești? Imnografii nu din slavă deșartă își semnau operele, ci pentru că înțeleseseră că, așa cum Hristos, prin Înălțarea la cer, nu S-a sustras dintre oameni, nici oamenii nu au dreptul să I se sustragă în anonimat. Imnografia nu are doar caracter poetic, ci și caracter de mărturisire, autorii care nu mai puteau muri pentru Hristos ca pe vremea păgânilor au născocit acest mijloc de a-L mărturisi, dăruindu-I prin cerneală și pană ceea ce mucenicii Îi dăruiseră prin sânge și sabie.

Aceste imnuri, mai complexe decât ne dăm seama din traduceri, au făcut furori printre oamenii de litere din Occident, cu toții raportându-le la literatura clasică. Poezia bizantină seamănă structural cu cea antică, dar e opusă ca semni­ficație, lucru care îi induce în eroare pe exegeții occidentali care vor să dea explicații printr-un joc de „găsește asemănarea”. S-au făcut afirmații care vădesc profunda lipsă de înțelegere a culturii orientale. Un exemplu este decla­rația lui Robert Murray, care, în Symbols of Church and Kingdom, comentând Imnurile Raiului, spune că Sfântul Cuvios Efrem este unicul poet-teolog de talia lui Dante. Dante a terminat Divina comedie în 1321, iar Sfântul Cuvios Efrem a trăit în sec. al IV-lea, cu 1.000 de ani înaintea lui. Com­parația ar fi trebuit formulată măcar în sens invers, cât despre teologia celor două lucrări, oricine le citește își face o impresie asupra deosebirilor fundamentale.

Tocmai pentru că asemănarea dintre cultura antică și imnografia ortodoxă este formală, nu spirituală, poeții bizantini au adus inovații copleșitoare, chiar și la nivel formal. Așa a apărut genul condacului, atât de disputat de specialiștii care nici acum nu s-au putut pune de acord asupra provenienței lui. E nevoie de o credință specială ca să accepți că un biet băiat sirian și analfabet a putut deveni peste noapte (la propriu) unul dintre cei mai mari poeți ai lumii. Este vorba de Sfântul Cuvios Roman Melodul, căruia i se atribuie paternitatea condacului. Tânărul Roman, imigrant la Constantinopol, aciuat la Biserica Născătoarei de Dumnezeu din Kiri, primea, spre enervarea celorlalți clerici, același salariu, deși nu știa carte și era un simplu paracliser. Un episod de intrigă colegială: slujitorii Altarului se gândesc că ar fi amuzant să-l pună să conducă corul la Vecernia Crăciunului. În seara aceea avea să fie de față și împăratul Anastasie, ocazia ideală ca Roman să devină ridicol. Publicul râde, apoi pleacă acasă, numai Roman rămâne, se aruncă în fața icoanei Născătoarei de Dumnezeu, așteptând nici el nu știe ce. Apoi, se îndreaptă mâhnit spre propria locuință unde somnul, cel mai iscusit dintre hoți, îl fură. Atunci i se arată în vis Împărăteasa cu un sul de hârtie în mână, poruncindu-i să-l mănânce. Roman înghite hârtia, se trezește din vedenie, pleacă la slujbă, se urcă la amvon și începe să-și cânte propria compoziție: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște.

Nu numai sfinții au compus imnuri neasemuite, ci și ereticii și încă cei înrăiți, imnuri care se cântă în bisericile ortodoxe de pretutindeni. Un caz de o frumusețe aparte este Cântarea Casianei (Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe). Imnul nu-i aparține doar Sfintei Cuvioase Casiana, ci este „copilul” ei cu Teofil iconomahul. Prezentată înaintea împăratului, tânăra știe ce să-i spună ca, speriat de inteli­gența cu care îi contracarează replica misogină, bazileul să o lase în pace. Casiana își face propria mănăstire și trăiește retrasă. Până când, într-o zi, în grădina mănăstirii unde scrie acest imn al femeii păcătoase, dar când ajunge la versul Ca să sărut preacuratele Tale picioare și să le șterg pe ele iarăși cu părul capului meu, nici o idee nu-i mai vine și, iată, aude că Teofil a venit să viziteze mănăstirea. Stareța se îndepărtează în fugă, fără să lase vreo dispoziție pentru primirea temutului oaspete. Dar Teofil nu e în vizită oficială, el trecuse doar s-o vadă pe Casiana, tânăra pe care a știut că o va regreta chiar din clipa în care a respins-o, doar pentru că era prea mândru ca să treacă peste orgoliul lui de conducător și de bărbat. Îi atrage atenția masa de scris, se apropie, citește și atunci, amintindu-și cum o insultase când i-a vorbit de strămoașa Eva, privind în jur la grădina paradisiacă, întâia și ultima dată în viață, ridică pana nu pentru decrete și condamnări, ci, cu mâini tremurătoare, scrie: Al căror sunet auzindu-l cu urechile Eva în Rai în amiazăzi, de frică s-a ascuns. Apoi pleacă pentru totdeauna.

Din ascunzătoare, Casiana iese la iveală, văzuse totul, dar parcă nu-i venea să creadă, se apropie la rândul ei și citește. Citește, dar nu taie cu mânie cuvintele împăratului. Acum știe ce trebuie să scrie mai departe.

Așa lucrează Biserica, în uluitoarea ei înțelepciune!