Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Umbrele sufletului

Umbrele sufletului

Un articol de: Dragoș Dâscă - 17 Ian, 2009

Se spune că, odată cu plecarea din această lume, nu luăm nimic cu noi decât faptele bune şi rele pe care le-am făcut. Dar, să înţelegem prin aceasta că omul, acest macrocosmos în sine (Sf. Maxim Mărturisitorul), o fiinţă atât de complicată în alcătuirea sa, este un simplu aparat care acumulează nişte date/fapte pe care le va prezenta în ziua scadenţei? Nu. Afirmaţia de mai sus se referă la faptul că, acolo, în faţa lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, vom fi singuri. Nimeni dintre cei vii şi nimic din ce am avut nu ne va însoţi atunci. Înfricoşătorul atunci. Şi, cu toate acestea, trebuie să nădăjduim că în acea clipă nu vom fi singuri. Dacă omul este un macrocosmos, o întreagă lume, în sine, capabilă să reflecte în oglinda minţii chipul oricărei fiinţe sau lucru pe care le contemplă, cu siguranţă priveliştea care se va arăta îngerilor prezenţi la Judecată este una mai complexă.

Sfinţii Părinţi spun că sufletul omului este precum ceara, materie care, supusă acţiunii de încălzire, poate fi imprimată, se poate pune pecete pe ea, poate fi modelată. Apelând la o metaforă, spunem că, aşa cum ceara este făcută din polenul florilor, tot aşa şi sufletul este alcătuit din polenul virtuţilor. Dumnezeu creează sufletul ca pe o substanţă subtilă purtând chipul Său. Ori, Dumnezeu fiind Adevărul-Binele în sine, înseamnă că şi sufletul, în intimitatea alcătuirii sale, este lumină, o lumină care se poate îmbogăţi prin fapte bune sau se poate micşora prin cele rele. Sufletul este lumină şi devine un mănunchi, un buchet de lumini, semnificând tot atâtea raţiuni dumnezeieşti sădite în creaţie şi identificate ca atare de creştinul care i-a urmat lui Hristos prin săvârşirea faptelor bune. Să nu uităm că unii Părinţi vorbesc de o sfâşiere a sufletului în momentul trecerii prin vămi: demonii rup, destramă substanţa spirituală a sufletului, dar numai acea parte care reflectă... nimicul. Ce este deci această parte din noi, revendicată de iad, decât o lume a umbrelor pe care o purtăm, o locuim şi, din nefericire, o populăm cu gânduri şi fapte rele, locuitorii de drept ai acestui oraş interior? Ştim cuvântul Mântuitorului: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“ (Lc 17, 21), dar tot astfel, fiecare dintre noi, cu partea de întuneric ascunsă în suflet ca o cetate întărită a satanei, alcătuim împreună, suflet lângă suflet, cetate lângă cetate, un regat al întunericului. În consecinţă, aşa cum un regat cuprinde în sine mai multe cetăţi, iar mai multe regate formează o împărăţie, tot aşa permitem existenţa în lume a unei împărăţii populate de demoni. Această antiteză a împărăţiei cerurilor, împărăţia întunericului, este în fiecare suflet care trăieşte păcatul într-o formă sau alta. Însuşi motivul principal al luptei pe care o duce satana împotriva omului este ca, până în Ziua de Apoi, să-şi populeze iadul cu cât mai mulţi oameni, să aibă de partea sa, în ziua ultimei confruntări, cât mai multe suflete ca reproş adus bunătăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu: o împărăţie în luptă cu o altă împărăţie.

Lumini şi umbre - iată nuanţa sufletului aflat în luptă sfântă pentru dobândirea sufletului. Depinde de noi dacă vom permite locuirea umbrelor în templul lui Dumnezeu. Fiecare păcat este o umbră de întuneric pe catapeteasma sufletului, care se înnegreşte pe măsură ce omul persistă în a trăi păcatul. Romancierul şi eseistul francez Pascal Quignard aminteşte de o secvenţă din istoria francilor, povestită de Sfântul Grigorie de Tours: ultimul rege al romanilor (rex Romanorum), păgânul Syagrius, fiul lui Aegidius, după ce fusese trădat de Alaric, la care ceruse adăpostire, în timp ce pierea ucis de sabia regelui creştin franc, Clovis, ar fi rostit: „Dar umbrele unde sunt?“ (Quaesivit cum moriebatur ubi essent umbrae). Se înţelege că nu este vorba de umbrele infernului dantesc; Syagrius era păgân. Prin invocarea slobozită în clipa morţii, el exprima glasul unei întregi tradiţii păgâne: moartea nu era o trecere într-o lume „unde nu este durere, nici întristare şi suspin“. Sufletul celui mort, fie că fusese om bun, fie că fusese om rău, ajungea într-o împărăţie locuită de umbrele celor decedaţi, străbătând plin de deznădejde locuri înfricoşătoare şi dezolante. Doar eroii, semizeii ajungeau în Câmpiile Elizee. Syagrius, totodată, se putea referi şi la umbrele strămoşilor, dar şi la duhurile Eriniilor care ar fi trebuit să răzbune trădarea lui Alaric.

Omul care trăieşte departe de Hristos este o umbră, iar în clipa morţii va face tot ceea ce face oricine aflat în ananghie: se va agăţa de ceea ce s-a sprijinit în această viaţă... de umbre. Să nu dorim să fim sau să locuim într-o împărăţie a umbrelor. Într-adevăr, cel care, devenind prin păcat fiu al întunericului, va moşteni iadul, loc în care calitatea de persoană mai subzistă doar prin chinul unei conştiinţe proprii care nu mai poate contempla decât urâtul şi întunericul. Al său şi al demonilor. El va deveni ca o umbră, pentru că oglinda conştiinţei va fi înnegrită de îndelunga reflectare din timpul vieţii a păcatului. Întrupând în viaţa noastră poruncile Mântuitorului, vom înţelege şi participa la raţiunile divine sădite în creaţie şi vom înfăţişa la Judecată, prin însuşi sufletul nostru, o lume îndumnezeită prin strădania noastră continuă de a locui în lumină şi de a împărtăşi şi celorlalţi lumină. Nu vom fi singuri, ci o împărăţie.