Un alt registru existenţial

Aducând în peisajul literar de astăzi metoda investigării textului din perspectivă prozodică, Adrian Voica dă pagini strălucite despre poezia românească, în general, şi despre poezia lui Mihai Eminescu, în special. Dar Adrian Voica este şi poet. Un poet care beneficiază din plin de activitatea de teoretician şi de experienţa sa de hermeneut.

Aşa se face că, în chiar acest an (2008), ne surprinde cu un nou volum de distihuri (Distihuri respirând catrene, Editura Universitas XXI) în care temele obişnuite ale poeziei sale, aceleaşi cu temele marii literaturi din toate timpurile, îşi găsesc expresie în versuri în care poetul se arată un adevărat virtuoz al prozodiei. Fiecare din distihurile acestui nou volum are şi câte o rimă interioară, ba chiar câteva dintre ele au şi câte două astfel de rime, încât ele pot fi uşor convertite în catrene sau în sextine.

Expresia, aşa cum o cere acest gen de poezie, este extrem de concentrată şi, de aceea, solicită din partea cititorului un efort susţinut pentru a-i decoda înţelesurile. Un efort care, dus până la capăt, aduce cititorului bucuria unor satisfacţii estetice deosebite, date de frumuseţea imaginilor poetice în care sunt încifrate gânduri înalte şi simţiri alese.

Criteriul după care se face gruparea distihurilor este cel tematic, dar, trebuie spus, parcurgând întregul volum, impresia cu care rămâi este aceea de unitate. Între distihurile celor trei părţi (Amintiri ficţionale, Spectacolul, Sub umbrela meditaţiei), cititorul poate distinge o legătură destul de strânsă, dată pe de o parte de timbrul muzicalităţii versurilor, acelaşi, de altfel, în toată creaţia poetică a lui Adrian Voica, iar pe de altă parte de frumuseţea şi profunzimea viziunii cu care, de asemenea, în toată creaţia sa, poetul priveşte spectacolul lumii.

Între temele volumului în discuţie, prezente de altfel şi în alte cărţi ale lui Adrian Voica, sunt şi acelea referitoare la creaţie şi creator sau la lupta dintotdeauna dintre puterile întunericului şi cele ale luminii. În viziunea sa, poezia nu este altceva decât o convertire a ternului în frumuseţi de azur: Dispozitiv de declanşat mirare,/ Ai la activ şi pulbere şi zare! (Poezia), iar cuvântul poetului reverberează, ducând în lume idei asemenea unui roi de stele: Când loveşti cuvântul, aşchiile sar./ Le aprinde vântul într-un foc stelar. (Creaţie II). Arta, cântecul, tot ceea ce este creaţie sporesc lumina din lume, în timp ce descântecul, ca instrument al magiei, rămâne până la sfârşit un agent al întunericului: De des cântat se luminează locul;/ De descântat se-ntunecă norocul. (Contraste).

Pentru poet, în viaţă, nimic nu este întâmplător. Privită dintr-o perspectivă mai înaltă, viaţa celui ce-şi asumă marea învăţătură este calea jerfei acceptată cu sufletul împăcat: Nu, nici o cărare nu-i întâmplătoare: Toate duc în zare spre crucificare. (Umilinţă creştină). Însăşi recunoştinţa fiului faţă de mamă pentru jerfa ei se manifestă, poate în modul cel mai elocvent, prin efortul de a atinge înalta dimensiune a creaţiei la care nu se poate ajunge decât tot prin jertfă, prin renunţări: Cum poţi întoarce plata la naştere făcută?/ O carte-i doar răsplata (şi e iubire mută). (Mamei)

Contemplând spectacolul oraşului său (oraşul Iaşi), poetul distinge peste tot vechimea şi noutatea. Acestea se întâlnesc şi se armonizează în sufletul său, noutatea preîntâmpinând monotonia, plictisul, iar vechimea dându-ţi sentimentul confortabil al dăinuirii: Stăveche urbe, oraş modern,/ Cu linii curbe pe-un chip etern! (Laudatio)

O întreagă istorie se concentrează într-un singur distih cu două rime interioare, o adevărată perlă prozodică. Este istoria în care poetul se simte implicat şi de care în acelaşi timp se detaşează graţie forţei interioare pe care i-o dă creaţia: Dantelă-n piatră, eternă vatră, foc şi destine;/ Timpul ce latră stea idolatră, - viitorime. (Aur topit).

Ca un astru de primă mărime traversează această istorie a vechiului şi modernului oraş silueta lui Eminescu. Nu este numit nicăieri, dar prezenţa sa se simte mereu: Cu umbra sa veghează icoana lui şi-a ei/ Un gând parcă brodează lumini în flori de tei. (În carte).

În visul adolescentin, intangibil în fond, îşi are izvorul forţa care te aduce la realizarea dimensiunii tale ca om: Să mergi prin ani, sub tei bălani, ca altădată/ Ce diafani şi ce umani trec paşi de vată! (Adolescenţă creatoare).

Nu se putea desigur să lipsească din această nouă carte tema iubirii. Aceasta este, în viziunea lui Adrian Voica, singura putere care pecetluieşte cu adevărat inelul de logodnă: Un cuvânt logodit cu altul, fireşte,/ Legământ face doar atunci când iubeşte. (Inel).

Uneori, fulgurant, poetul surprinde ceva din ceea ce este starea de sfinţenie. Este o stare simplă, modestă, dar în acelaşi timp oarecum stranie, aflată la mari depărtări de trăirile obişnuite ale omului: Bisericuţă cu două-trei strane,/ Sfântă măicuţă în zări cu icoane… (Sfinţenie)

Parcurgând paginile noului volum de versuri, cititorul se regăseşte, o dată cu poetul, într-un alt registru existenţial, curat şi nobil, acolo unde se pot auzi mai bine acordurile dumnezeieşti ale Cuvântului: Ce muzică asculţi? Şi oare cine cântă?/ Mulţi vin aici desculţi şi pleacă-n togă sfântă. (Turist împărtăşit).