Un gând bun la ceas aniversar Preafericitului Părinte Patriarh Daniel

Au trecut aproape două decenii de la întronizarea Sa și, aflat la vârsta marilor împliniri de păstorire asupra Bisericii Ortodoxe Române, Preafericirea Sa, Patriarhul Daniel, se bucură de prețuirea obștii și de aprecierea Creștinătății întregi. În anii care s-au scurs, Biserica noastră a fost confruntată - ca și lumea în ansamblul său - cu multe evenimente grele și tulburătoare. Laicizarea, discreditarea și chiar demonizarea credinței, „progresismul”, neomarxismul, „anularea culturii și istoriei”, acțiunea „treziților” și toate mișcările care repudiază simțul istoric și memoria colectivă a națiunilor și a omenirii au tulburat viața credincioșilor de pretutindeni. La noi, însă, cu multă credință, cu știință și conștiință, conducerea Bisericii a știut să păstreze dreapta cumpănire și să refacă mereu speranța în mântuire, în bine și iubire.

În anii de când păstorește turma românească, Preafericirea Sa a știut să îndrepte mereu lucrurile, să cheme la armonie, să respingă extremele, adică să construiască. Anii aceștia au fost cu toții dedicați ocrotirii oamenilor, revigorării tradiției, întăririi credinței. Așa, atenția Bisericii s-a îndreptat spre tineret, spre bătrâni, spre diasporă, spre sfinții români, spre familie, spre autocefalie, spre ridicarea la rangul de Patriarhie, spre toate chestiunile importante ale cetății. În interiorul ţării au fost de rezolvat lucruri sensibile, precum ridicarea de noi lăcașuri de cult, recuperarea unora dintre averile Bisericii confiscate de regimul comunist, relațiile cu celelalte culte, înălțarea Catedralei Naționale și multe altele. În afară, au apărut cererile imperative ale diasporei. Nu a existat vreo altă perioadă în istorie în care românii să fie atât de risipiți prin lume ca acum, din Irlanda până în Noua Zeelandă și din Italia până în Statele Unite ale Americii. Diaspora noastră are nevoie de viață spirituală și, pentru cei mai mulți români plecați, viața lor spirituală este Biserica, întâlnirea obștească din fiecare duminică. Biserica Ortodoxă Română a avut nevoie de timp pentru organizarea vieții creștine a românilor, de la găsirea locurilor de închinăciune până la stabilirea unei ierarhii potrivite, de la preotul paroh până la episcop, arhi­episcop și mitropolit. Astăzi, românii din exterior sunt or­ganizați bisericește ca și cum s-ar afla în ţară, iar viața lor spirituală este mereu fortificată prin cuvântul Domnului. Preafericirea Sa a vegheat mereu ca să se întâmple acest lucru corect, după rânduială. Au fost și critici, care susțineau că Biserica, prin aceste forme de organizare, ajută la înstrăinarea românilor, nu contribuie la reîntoarcerea lor în țară. Ceea ce nu este drept, pentru că, spre a se putea întoarce, ei trebuie să rămână români și creștini, or, Biserica tocmai asta face: îi ajută să se perpetueze întru neamul și credința lor. Patriarhul României a fost mereu atent și la viața internațională, la frământările interne ale Ortodoxiei, reprezentate de Patriarhia Ecumenică, și a susținut dialogul dintre religii și confesiuni. În timpul păstoririi sale, Preafericirea Sa a primit vizita Papei Francisc de la Roma, a doua vizită a unui papă în România. Vizita a arătat preocuparea pentru înțelegere și pace a Bisericii noastre și a Întâistătătorului său. Cea mai mare împlinire a Patriarhului nostru rămâne fără îndoială Catedrala cea nouă și mare, simbol al trăiniciei Ortodoxiei românești. Unii au hulit Biserica noastră, alții au marginalizat-o, mulți au lovit în ea, din afară și din interior. Au fost și care au zis că nu avem nevoie de o catedrală mare. Acești pescuitori în ape tulburi nu au voit să știe ce zbatere a fost în societatea românească de după unirea de la 1859 și mai ales de după proclamarea independenței absolute la 1877, ce preocupare pentru rangul Bisericii noastre și pentru lăcașul ei de cult principal de la București. Aproape toți marii intelectuali, de la Eminescu încoace, au dorit o catedrală pe potriva locului românilor în Ortodoxia mondială. Or, de la 1925 încoace, de când s-a născut, Patriarhia Română este a doua din lume ca număr de credincioși (peste 16 milioane în țară numai și alte milioane în preajma granițelor și în diaspora). Acest rang obligă Biserica noastră la o catedrală mare. Toate bisericile ortodoxe mai mici din jurul nostru și din vecinătate au astfel de catedrale impunătoare. Mulți au fost neîncrezători când au început lucrurile de pe dealul unde funcționează Parlamentul României, dar iată că edificiul este gata, mare și frumos, cu pictura sfințită de Patriarhul Daniel și de Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol. Patriarhul nostru a construit nu numai un edificiu din cărămidă și beton, ci o „catedrală” trainică în sufletele noastre. Lucrul cel mare este făcut și va duce peste secole numele românilor și al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care ne păstorește cu multă înțelepciune și căruia îi dorim, după datină și cuviință, „Întru mulți ani, Stăpâne!”.