Un mărturisitor între apărătorii icoanelor

Înfruntând nenumărate prigoane, Biserica a înțeles încă dintru începuturi cuvintele Mântuitorului: „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni, dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20).

Între grelele încercări prin care a trecut Biserica a fost și cea din veacul al VIII-lea, a distrugerii icoanelor, numită iconoclasm sau iconomahie (lupta împotriva icoanelor). Unii dintre împărații bizantini (în special cei de origine armeană sau isauriană) s-au arătat nemulțumiți de cinstirea adusă icoanelor, cu precădere a celor care reprezentau chipul Mântuitorului. Între iconomahi s-a evi­dențiat Leon al III-lea Isaurul, un ofițer apreciat și preocupat de problematica religioasă. Se considera împărat și preot și a căutat în timpul domniei de 24 de ani să reformeze multe dintre tra­dițiile bisericești. Astfel, a trimis pe cei din admi­nis­trația imperială, însoțiți de ostași, în mai multe biserici importante ale Constantinopolului, în vederea înlăturării icoanelor, așa cum s-a întâmplat și la Halcopratia, sau altădată, încercând să dea jos o cruce care se afla pe poarta ­Pa­latului imperial.

Nemulțumirea mulțimilor s-a arătat degrabă, iar trimișii împăratului au fost uciși pe loc.

Împotriva acestei atitudini imperiale, continuată și de fiul său, Constantin al V-lea (Copronimos), care a condus Imperiul vreme de 35 de ani (740-775), s-au ridicat numeroși monahi, între care și Sfântul Ioan Damaschin († 749) trăitor la Damasc și Ierusalim.

Acesta a scris despre valoarea icoanei, iar mulți monahi au fost împreună-luptători cu el, mai ales după ce, în anul 754, la câțiva ani după moartea Sfântului Ioan Damaschin, în Palatul imperial de la Hieria, nu prea departe de Calcedon, s-a întrunit un sobor care se dorea a fi al VII-lea Ecumenic, prezidat de Arhiepiscopul Teodosie al Efesului.

În ziua de 28 noiembrie a fiecărui an, Biserica îl cinstește pe unul dintre marii apărători ai icoanelor, Sfântul Mărturisitor Ștefan cel Tânăr, care a văzut lumina zilei la Constantinopol în anul 715, fiind botezat de Sfântul Patriarh Gherman și educat în spirit creștin în familia sa tocmai în vremea în care Leon începuse să ia primele măsuri împotriva sfintelor icoane și de prigonire a apărătorilor acestora.

A intrat la vârsta de 16 ani într-o comunitate monastică cu pust­nici râvnitori, după cum spune Sinaxarul Simonopetrit, care trăia sub călăuzirea unui aspru părinte duhovnicesc, în apropiere de Calcedon, pe muntele Sfântului Auxențiu. Călugărit degrabă, a ucenicit la un bătrân cu numele Ioan, care avea viață sfântă și darul înainte-vederii, având ascultare desăvârșită și râvnă de-a dreptul îngerească; după moartea tatălui, le-a îndrumat pe mama sa și pe două surori către viața de mănăstire. După ce duhovnicul său, Ioan, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, a devenit îndrumător al fraților nevoitori. S-a ostenit mult și s-a rânduit pentru el o chilie asemenea stâlpnicilor, în care s-a luptat să scape de slava acestei lumi.

După ce a fost încoronat împărat, fiul lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea, a devastat biserici, a profanat icoanele, a acoperit zidurile cu var și a ars multe icoane pictate pe lemn.

Monahul Ștefan s-a împotrivit acestor măsuri, deși știa că toți cei care păstrau învățătura ortodoxă, mai ales călugării, erau aspru pedepsiți, urmăriți, sur­ghiuniți și adeseori trimiși la moarte. Unii dintre ei alergau în locurile singuratice, așa cum era și Muntele Sfântului Auxențiu, unde se nevoia Sfântul Ștefan.

I-a sfătuit pe unii frați să se retragă în ținuturile unde prigoana nu era la fel de aspră, în zona Mării Negre, în Cipru, Siria și mai ales în sudul Italiei, loc în care mulți călugări și-au găsit atunci adăpost.

Întrucât oamenii împăratului știau că Ștefan se afla în fruntea călugărilor și a credincioșilor care nu acceptau învățătura pseudosinodului de la Hieria, l-au urmărit, au răspândit zvonuri false împotriva lui, au plătit martori minci­noși și au încercat să oprească lucrarea sa de apărare a Ortodoxiei. A fost surghiunit în Insula Proconez și apoi mutat în Constantinopol, în temnița Pretoriului, unde a găsit 342 de călugări întemnițați care mărturiseau dreapta credință și purtau pe trupurile lor urmele încercărilor: unii aveau nasul tăiat, urechile sau limba retezate, fiind batjocoriți crunt, iar alții au fost îndemnați sau chiar obligați să se căsătorească și forțați să poarte haine mirenești.

Prin râvna lui, în temniță, Ștefan a adus la credința ortodoxă chiar și pe unii dintre temniceri, care ascultau cu admirație istorisirile luptelor sale duhovnicești. Timp de aproape un an de temniță, înainte de moartea sa, Ștefan neînfricatul, monah luptător, i-a îndemnat pe toți să se împotrivească învățăturilor greșite și duhului străin învăță­turii ortodoxe.

A fost crunt pedepsit în preajma unei biserici închinate Sfântului Teodor, când unul dintre nele­giuiții trimiși ai împăratului aveau să-l lovească cu o bârnă groasă atât de crunt, încât i-a sfărâmat creștetul. Târât pe străzi, Sfântul Ștefan și-a găsit sfârșitul vieții pământești la 20 noiembrie 765, atunci când în Biserica Ortodoxă Română se prăznuiește un alt apărător al icoanelor din aceeași perioadă, Sfântul Grigorie Decapolitul, cu moaștele la Mănăstirea Bistrița Vâlcei.

Cronica Sfântului Teofan Mărturisitorul ne-a vorbit despre preafrumoasa viață și luptă a unuia dintre nenumărații călugări apărători ai sfintelor icoane.

Odată cu el mai sunt pomeniți și alții: Andrei de la Vlaherne, care s-a săvârșit fiind târât pe pământ, despre care se spune că ar fi Andrei Calivitul. Acesta, după ce l-a mustrat pe împărat pentru necredința sa, a fost biciuit și apoi aruncat în mare. Alții îl identifică cu Sfântul Andrei Criteanul. De asemenea, mai sunt pomeniți monahul Petru și Ana monahia, despre care s-au inventat minciuni de către duș­manii lui Ștefan, dar și alții asemenea lor.

Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) avea să proclame dreapta învățătură a Bisericii, afirmând că este bine plăcut lui Dumnezeu a zugrăvi icoane și a le venera, dar acestea să fie doar cinstite, nu adorate, căci adorarea se cuvine doar lui Dumnezeu.

Icoana reprezintă chipul unei persoane sfinte, iar cinstirea este îndreptată către sfântul respectiv, nu se adresează materiei icoanei și astfel nu este considerată idolatrie.

În consecință, este bine plăcută cinstirea icoanelor Mântuitorului Hristos, ale Maicii Domnului, ale sfinților îngeri, precum și a sfintelor moaște și a Sfintei Cruci.

Aceasta este doar o pagină a istoriei din vremea prigoanei iconoclaste, când mulți au arătat iubirea față de Domnul, mărturisind cu sângele lor, asemenea martirilor dintotdeauna, fru­musețea neștirbită a Bisericii dreptmăritoare.