Un om „cu oareşicari linişti înăuntru“

„Aşa sunt eu, un om cu oareşicari linişti înăuntru…“, îi spunea Lucian Blaga viitoarei sale soţii, Cornelia, în perioada studiilor lor la Berlin. Şi adăuga: „Dar liniştile trec, şi începe iarăşi cuvântul, şi după cuvânt din nou liniştile, ceea ce rămâne e însă starea aceasta, în care ne găsim, şi de care nu vom mai scăpa, nici eu, nici tu…“

Ca fiu de preot, Blaga era obişnuit cu liniştea şi cu puterea cuvântului. De fapt poetul şi filosoful român a obţinut chiar o licenţă în teologie. Blaga, Cioran, Ana Blandiana, Cezar Baltag au fost fii de preoţi care au avut o altfel de legătură cu cuvântul.

Lucian Blaga ne-a lăsat mărturie despre copilăria lui, la Lancrăm, în casa cu mulţi copii a părintelui Blaga, când prichindeii din sat veniţi la poarta lui îl strigau „Lulu Popii“. Amintirile sunt adunate în „Hronicul şi cântecul vârstelor“, confesiuni ale unei vârste duioase într-un sat liniştit din judeţul Alba.

Sunt interesante formarea sentimentelor religioase în copilărie, apoi pierderea lor, sau poate doar atenuarea, oricum felul în care acestea au fost, sau nu, destul de puternice pentru a rămâne constante în faţa unei educaţii şcolare atee.

Creşterea lui duhovnicească, povesteşte Blaga, nu s-a datorat atmosferei de acasă: „De când şcoala m-a cuprins cu al ei aer, o înclinare mai veche lua în sufletul meu ciudate tării şi forme: religiozitatea. Că tocmai o atare înclinare a putut să dobândească în traiul meu de copil înfăţişări şi intensităţi ce depăşeau obişnuitul nu se datora, precum s-ar putea crede, atmosferei de acasă. Casa noastră nu era o seră pentru astfel de vegetaţii.“

Unul dintre scopurile confesiunilor este de a arăta cum o personalitate şi-a format concepţia despre lume şi cum aceasta s-a răsfrânt apoi în operă. Rolul părinţilor, recunoaşte Lucian Blaga, nu a fost prea mare în dobândirea credinţei sale. Astfel, povesteşte, „Tata, cel puţin, nu poate fi invocat ca un argument, căci în el presinţeam instinctiv tipul areligios. Mama, pe de altă parte, deşi credincioasă, nu-şi manifesta niciodată religiozitatea sub chipuri ce ar fi izbit. Dimpotrivă, tocmai sub acest raport, ea avea un suflet reţinut, iar interesele ei religioase apăreau numai estompate printre concretele griji cotidiene.“

Simţul sacrului s-a format condiţionat de factori exteriori familiei: „Ceea ce s-a petrecut cu mine se lămureşte, cred, anevoie numai prin condiţii dinafară. Până la vârsta de 10-11 ani, viaţa mea avea să fie tot mai hotărâtor stăpânită de un sentiment religios sporit de cele mai necontrolate excrescenţe. Şi aceasta progresiv. Nu exagerez deloc spunând că ani de-a rândul am stăruit zilnic câteva ore, cel puţin două, în rugăciune. În închinare despuiată de orice ritual aparent. Făceam adică loc rugăciunilor, printre bătăile ceasului de la turnul bisericii, cu deosebire către dimineaţă, înainte de a se face ziuă, când tocmai această grijă mă trezea.“

Copilului îi era ruşine să îşi facă cruce şi să fie văzut, astfel că se ascundea după perdea. Dar considera că a-şi face cruce numai în închipuire este un lucru primejdios.

Studentul de mai târziu, „cu oarecari linişti înăuntru“, avusese deci o atracţie către religie, pe care raţiunea a estompat-o mai târziu. Căci îl regăsim doar peste câţiva ani, elev la o şcoală din Braşov, pârât de colegi catihetului pentru că încerca să îşi facă prozeliţi ai unui fel de ateism căruia îi căzuseră victime câţiva camarazi. Era preocupat pe vremea aceea de ştiinţe: de geografie, fizică, astronomie. Se întreba, de pildă, dacă Hristos s-a întrupat şi pe planeta Marte. Lecturile variate i-au ridicat fel de fel de întrebări la care căuta să răspundă raţional, ajutat de unii autori. Numea această stare „trezire“ şi o descria laconic: „De unde până atunci mă frământasem încarcerat într-o viaţă interioară de natură religioasă, dominată de mitologia biblică, acum îmi denunţam singur această mitologie, fără de ajutorul vreunei lecturi, drept ceea ce era: adică drept mitologie.“

Raţiunea a ucis intuiţiile copilului. Poate că ar fi nevoie, cum spunea Salinger, de cineva care să stea „de veghe în lanul de secară“, să-i prindă pe copiii care cad. Adolescenţa este o vârstă a definirii personalităţii, este vârsta când se conturează profilul omului matur. Dar cui i-ar reveni rolul de a sta de veghe?