Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Un rai niciodată atins: „Colivia de aur“

Un rai niciodată atins: „Colivia de aur“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Elena Dulgheru - 08 Feb 2015

Unul din cele mai e­­moţionante filme de la Cannes din 2013, care a putut fi vizionat de curând într-o re­tro­s­pectivă la Bucureşti, este Co­livia de aur (titlu original: La jaula de oro, titlu in­ter­na­ţio­nal: The Golden Dream), debutul în lungmetraj al directorului de imagine, regizorului şi sce­naristului mexican de origi­ne spaniolă Diego Quemada-Diez. Filmul, o producţie mexi­ca­­nă, a fost premiat la sec­ţiu­nea canneză Un certain regard şi de­ţine încă 66 de importante distincţii internaţionale.

Cuceritor prin sensibilitate, re­alismul nemachiat şi prin em­patizarea profundă a regizo­ru­lui cu protagoniştii, filmul spu­ne povestea unui mic grup de copii guatemalezi, care în­cear­că să ajungă ilegal în Sta­te­le Unite ale Americii, pentru o viaţă mai bună. Debutat în cu­lorile speranţei şi bucuriei de via­ţă, filmul este o tristă saga des­pre imigrare, cu tot underground-ul sordid al traficului de persoane şi al altor afaceri i­li­ci­te, care trăiesc de pe urma ino­­cenţei puse la mezat.

Prin structura dramatică de road-movie, dezvoltată ca o incur­siune într-un teritoriu al ha­osului moral şi fărădelegii şi prin capacitatea de surprindere a autenticităţii umane din per­s­pec­tiva eroilor minori, filmul a­minteşte de Celălalt mal (2009), drama de război a geor­gi­anului George Ovaşvili, tot un debut în lungmetraj, la fel de impresionant, la fel de curajos în rostirea unor adevăruri in­comode şi aproape la fel de a­pr­eciat în festivaluri.

Colivia de aur urmăreşte pe­ri­peţiile a trei adolescenţi pauperi, Juan, Samuel şi Sara, ca­re hotărăsc să imigreze din Gu­a­­­temala în S.U.A., cu des­tin­a­ţia finală Los Angeles. Ca să se pro­tejeze de pericolele drumului, Sara îşi taie părul şi se tra­ves­­teşte în băiat. Formula că­lă­toriei transfrontaliere ilegale pa­re să fie în zonă un sport na­ţio­nal, practicat de imigranţi de toa­te vârstele. „Navetişti“ spre des­tinaţii incerte călătoresc clan­destin în vagoanele de mar­fă ale trenurilor sau pe co­per­tinele acestora, călăuziţi de spe­ranţe naive şi o fatală de­zin­for­­mare în privinţa realităţilor că­lătoriei, ce amintesc de valu­ri­le de migraţie din Europa spre America de acum vreo su­tă de ani (vezi tragedia descri­să în filmul Nuovomondo al lui E­manuele Crialese). Cei trei pri­eteni, al căror conducător ne­declarat este „durul“ Juan, sin­gurul care încearcă să gân­deas­că strategic, urmează a­ce­eaşi formulă. La graniţa cu Me­xi­cul li se alătură indianul Chauk, tot un adolescent, care nu vorbeşte spaniola şi nici vreo altă limbă în afara pro­priu­­lui dialect, dar reuşeşte, prin semne, să se împrie­te­neas­­că cu Sara şi astfel, în ciu­da opoziţiei „rasiste“ a lui Juan (singurul alb), este acceptat.

Imediat după intrarea în Me­xic, copiii, fără acte fiind, sunt prinşi de agenţii poliţiei de fron­tieră, care le confiscă băie­ţi­lor încălţămintea şi îi retrimit pe toţi în Guatemala. Samuel, cel mai pasiv, cedează şi ho­tă­răş­te să rămână la vatră. Cu toa­te că între Juan şi Chauk sunt mereu altercaţii, alimen­ta­te şi de gelozia lui Juan pe pri­etenia delicată înfiripată în­tre Sara şi indian, noul trio îşi con­tinuă voiajul, reuşind pentru un timp să facă faţă pro­vo­că­rilor necunoscutului. Peripe­ţia furtului şi gătitului unei gă­ini, angajarea ca salahori pe o plan­taţie de trestie de zahăr, cul­minată cu participarea la un par­ty al salahorilor, urmată de schimbarea centrului de greu­ta­te în inocentul triunghi amo­ros - le sugerează copiilor un oa­recare surâs al destinului.

Lovitura decisivă survine, în­să, când, alături de alţi imigranţi, copiii sunt atacaţi de un grup de traficanţi de carne u­ma­nă, care îi jefuiesc de bani şi le răpesc femeile; Sara este re­cu­­noscută ca fiind fată şi ră­pi­tă, în pofida împotrivirii dispe­ra­te a lui Chauk şi Juan, care sunt bătuţi crunt şi lăsaţi abia vii. Multă vreme inconştient din cauza rănilor, Juan este că­rat pe braţe şi îngrijit, cu lea­curi numai de el ştiute, de indi­an. Când îşi revine, cei doi în­ţe­leg că nu o vor revedea pe Sara ni­ciodată. Toată lumina interi­oa­ră a călătoriei dispare. To­tuşi, fidelitatea construită de voie, de nevoie între cei doi foşti ina­mici îi va ajuta pentru o vre­me să supravieţuiască, să facă fa­ţă altor traficanţi de fiinţe u­ma­ne (din ale căror mâini Juan îl va salva pe Chauk) şi să-şi con­tinue drumul spre nord. Mult visata graniţă a „Statelor“ es­te depăşită şi norocul pare în sfâr­şit să le surâdă... când un glonţ al poliţiei de frontieră îl se­ceră fără preaviz pe Chauk. Raiul odinioară visat devine amărăciune deplină, dar cale de-ntoarcere nu mai este.

Ultima secvenţă: seara, în­­tr-un combinat de carne din S.U.A., în halat alb, Juan face cu­­­răţenie, aruncând la gunoi frag­­­mentele de carne şi oase ră­­ma­se după sfârşitul schim­bu­­lui - me­taforă tulburătoare a car­na­giu­lui uman petrecut ta­­cit în dru­mul spre „pământul fă­gă­du­in­ţei“. Afară ninge şi bă­ia­tul con­­templă încruntat pe ce­rul nop­ţii fulgii de ză­pa­dă, pe ca­re Chauk, care voise mult să-i va­dă, nu îi va mai vedea niciodată.

Filmul trăieşte din autenti­ci­­tatea cu care prezintă realita­tea (majoritatea actorilor se­cun­­dari fiind neprofesionişti) şi din măiestria cu care regizorul ex­plorează emoţiile persona­jelor, cu toată candoarea lor; a­ces­tea transpar din multele tă­ceri, decantate de muzica rare­fi­ată, ce sugerează un rai, care pe măsura dezvoltării acţiunii de­vine tot mai de neatins. A­ceas­tă tensiune, dintre sordi­dul tot mai apăsat al realităţii şi ide­a­lul purităţii sufleteşti, ni­cio­da­tă trădat de eroi, constituie nucleul de valoare al filmului.