Un remediu universal

Când eram copil, mama îmi dădea ceai cu miere de câte ori mă durea gâtul. Mai târziu, după război, când au început să se găsească lămâi, ne vindecam tusea cu zeamă de lămâie amestecată cu miere. Mierea liniştea, hrănea, vindeca, era un fel de antibiotic bun pentru orice. Mierea nu lipsea de pe masă la micul dejun, se făceau prăjituri cu miere, bomboane cu miere, pomadă cu miere, nu se putea trăi fără miere. Mai târziu, nişte americani cârcotaşi şi curioşi din fire („americanii le ştiu pe toate, domnule!“ spunea fratele tatii cu admiraţie) au ajuns, după serioase cercetări, la concluzia că mierea nu e chiar atât de extraordinară, pe cât se crede. Că este, de fapt, un placebo, că efectele ei sunt mai mult imaginare decât reale, nu totdeauna binefăcătoare. Dimpotrivă. Deci, pe scara alimentelor sănătoase, mierea ar trebui să decadă de pe treapta cea mai de sus, pe alta, mai modestă…

Se poate. Dar nu trebuie să uităm că dacă alimentul miere nu se mai bucură de entuziasmul unanim, efectul pe alte planuri a devenit spectaculos. A fost din totdeauna, dar acum a ajuns la cote uluitoare. A fost, este şi va fi. De pildă, efectul cuvintelor mieroase. Ele contribuie nu numai la supravieţuire, dar şi la progresul în viaţă, la avansarea în serviciu, la îmbunătăţirea poziţiei sociale, la tot ceea ce ne dorim. În toate domeniile! De exemplu, spunem că politica este de-a dreptul genială, că prin acţiunea ei a ridicat şi continuă să ridice ţara noastră la rangul unei mari puteri europene, admirată, respectată, influenţând hotărâtor soarta lumii. De ce să comiţi prostia de-a recunoaşte că în realitate lucrurile merg mizerabil, că totul e o brambureală din care nimeni nu mai înţelege nimic, că ce-a fost bun ieri nu mai este bun astăzi şi invers. Că politicienii (vorbesc de politicienii de pe tot mapamondul) n-au în cap decât cum să fie aleşi din nou, că devin grijulii de soarta popoarelor exact cu câteva săptămâni înainte de alegeri şi că această îngrijorare care nu-i lasă să doarmă durează cu precizie până a doua zi după alegeri.

Nu-i adevărat? Să turnăm puţină miere în părerile noastre despre ei: politicienii de pretutindeni sunt adevăraţi părinţi ai popoarelor, care merg în fruntea acestora spre un viitor luminos, spre fericirea generală, cu drapelele desfăşurate, fluturând vesel. De remarcat, măsurile pe care le iau ei la Bruxelles sunt capitale. Exemple: Încă de curând, castraveţii la piaţă trebuie să fie drepţi şi nu încovoiaţi! Să evităm legume care cresc în ograda noastră, şi să le aducem din Mexic sau din Ghana... În felul acesta veniturile tuturor se uniformizează (expresie echivalentă cu sărăcirea totală a celor care oricum sunt săraci). Această „uniformizare“ arzător dorită înseamnă că cei cu venituri uriaşe trebuie să primească bani mai mulţi pentru că altfel nu le ajunge să trăiască. Se poate lua de la cei care n-au mai nimic. Aceştia sunt oricum obişnuiţi să n-aibă, deci nu contează că li se mai ia. În acest sens se fac declaraţii mieroase care îi conving până şi pe cei muritori de foame că starea de mizerie este de fapt o binefacere care li se acordă pentru fericirea lor. Bunica unei cunoştinţe spunea odinioară: „Cei săraci sunt singuri de vină că sunt săraci, pentru că sunt leneşi, nu le place să muncească“. Deci li se ia de pe umeri corvoada muncii, rămân şomeri, tocmai pentru a le face un hatâr!

Poate că în mâncare mierea n-are totdeauna un efect spectaculos, dar în cuvinte da, cu prisosinţă. Ziarele, revistele, care laudă revirimentul culturii sunt încleiate de miere, aproape că nu mai poţi deschide paginile lipite. Se toarnă stupi întregi atunci când e vorba de lăudat activitatea culturală a unui geniu, care ocupă o funcţie importantă. (Fără o funcţie importantă nu poate fi geniu!) Este aplaudat cel care tocmai a cerut să se scoată anumite materii din şcoală. Ce nevoie avem de istorie, de religie, bunăoară? De ce trebuie să ştim cine a fost Decebal, Ştefan cel Mare, Eminescu? De ce trebuie să ne încărcăm mintea cu asemenea nume, cu ceea ce înseamnă binele sau răul şi deosebirea dintre ele? Ajunge să ştim ceva despre David Beckham, Tokio Hotel, sau... sau… Totul e permis, mierea cuvintelor ne învăluie în „libertatea totală“, în „lipsa de prejudecăţi“ în care omul poate comite orice, fără teamă, mai întâi şi întâi de propria conştiinţă! Se scriu şi se publică versuri, opusuri triviale, se încurajează atitudini dezmăţate? Exemplar! Promiscuitatea se înghite foarte bine cu mierea cuvintelor cu care sunt lăudate.

Ele ridică nivelul poporului, al omenirii întregi la rangul de valoare universală! Rânduri lucide, amare, care pomenesc realităţi supărătoare şi acţiuni nocive, distrugând esenţa umanităţii din noi şi ne atrag dispreţul, n-au ce căuta în „realitatea şi genialitatea noastră“, pentru că nu conţin cantitatea cuvenită de miere! Noi vrem pseudosfinţi mieroşi, telegenici, cu ochi ridicaţi spectaculos spre cer, noi vrem lipsă de consistenţă, gol pe care să-l umplem cu alt gol şi cu alt gol, într-o cavalcadă de nimicnicie, în care ne simţim bine, în elementul nostru. Trăiască cuvintele mieroase! Trăiască gesturile cuvioase, care ascund inconsistenţa, superficialitatea, lipsa de sinceritate. Cine a spus că mierea nu e un element de bază al vieţii noastre? Nu ştie despre ce vorbeşte, evident!

Mierea o rezervăm celor care ne sunt de folos. În schimb, o economisim când este vorba despre cei slabi, neputincioşi, de la care nu putem aştepta nimic.

Iată, deci, că în pofida americanilor curioşi, care cercetează tot ce-i sub soare, mierea rămâne un element fundamental pentru cuvintele, pentru comportarea şi mentalitatea noastră. Până când oare?