Una dintre cele mai frumoase strofe ale lumii

Pentru că mâine se împlineşte un anumit număr de ani de la trecerea lui Eminescu dincolo de hotarele timpului şi spaţiului, ne amintim din nou, cu mereu aceeaşi nedezminţită recunoştinţă, de această mare personalitate a culturii noastre. Ne amintim de cantitatea uriaşă de muncă pe care a depus-o în scurta sa viaţă, pentru a da culturii române o operă de o nedepăşită până astăzi valoare; ne amintim de personalitatea sa luminoasă, însufleţită de cele mai înalte idealuri şi de cele mai nobile trăiri.

Ne amintim, mai ales, că sfera de existenţă în care el, asemeni tuturor marilor romantici, se mişca era greu accesibilă omului comun şi de aici conflictul care, într-un fel sau altul, trebuia să se manifeste în relaţiile poetului cu lumea, refugiul său din lume, din timpul istoric ce îi fusese dat, şi încercarea de a se regăsi pe sine într-un alt timp şi un alt univers.

În felul acesta, prin creaţie, într-o poezie precum cea intitulată O, rămâi..., el ajunge să recupereze ceea ce s-ar numi "starea de copil", adică un anumit mod al fiinţei de a vibra în faţa lumii, a vieţii. Un fel de a fi care presupune ca date esenţiale jocul şi lipsa de griji, nevinovăţia şi voia bună, fantezia şi bucuria.

Chemarea pe care, în prima parte a poeziei, pădurea personificată o adresează copilului devine pentru poet o modalitate de a-şi aduce aminte şi de a intra în acel alt timp şi alt univers, de a retrăi astfel starea de copil. Din adâncurile subconştientului unde s-a ascuns şi unde timpul nu o mai poate altera, aceasta revine prin amintirea-creaţie şi se manifestă ca trăirea de un farmec nespus a copilului aflat în comuniune deplină cu natura. Este o stare paradisiacă, o trăire la temelia căreia stă iubirea, acea iubire necondiţionată care, doar ea, poate oferi cunoaşterea autentică: O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult! / Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult.

Ultima strofă a poeziei a fost interpretată, pe bună dreptate, ca o afirmare a credinţei poetului despre imposibilitatea omului matur de a se mai întoarce în copilărie: Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot.../ Unde eşti copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot? Existenţa omului matur se desfăşoară într-un spaţiu şi un timp real, iar între el şi copilul de altădată s-a săpat parcă o prăpastie. Este o constatare pe care poetul o afirmă, însoţită de puternica încărcătură afectivă a regretului.

În monumentala sa lucrare Eminescu şi romantismul german, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în comentariul comparatist al acestei poezii, afirmă la un moment dat, referindu-se la ultima ei strofă: Sfâşietoarea întrebare care omologhează raiul copilăriei cu raiul pădurii răsună cu o durere amarnică în faţa unei ordini de nedepăşit, ireversibile a lucrurilor din contingent. Şi strofa devine, prin universalitatea suferinţei pe care o exprimă, una din cele mai frumoase ale lumii. Încercând să continuăm demersul analitic al ilustrei exegete, vom spune că, fără îndoială, e aici o suferinţă universală, discretă şi profundă. Dar oare e numai suferinţă? De ce atunci aceste versuri ne încântă atât de mult, încât aceea pentru care Eminescu a fost una din preocupările majore ale vieţii sale ajunge să afirme că această strofă e una din cele mai frumoase ale lumii?

Poetul, ca şi omul matur receptiv la valorile artei, cel puţin în momentele creaţiei sau ale receptării mesajului care vine dinspre opera de artă, nu este un om obişnuit. Pentru el calea de acces către un alt fel de a exista decât a omului obişnuit nu este cu totul închisă. El poate chiar, aşa cum arată versurile din prima parte a poeziei, să se întoarcă, să reintre în timpul şi spaţiul copilăriei. Este un spaţiu sacru, transfigurat în lumina lunii, şi este un timp sacru ale cărui dimensiuni nu mai corespund timpului real: Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri.

Sigur că nimeni nu se poate menţine mereu într-o asemenea stare. Ea este ca o pregustare a ceea ce va să fie atunci când, biologic, vom fi ieşit din contingent... Să ne amintim ceea ce spune Iisus despre copii şi despre copilărie (Matei 18, 3), despre imposibilitatea de a intra în împărăţia cerurilor dacă nu vei fi ajuns să te lepezi de propria viaţă, adică viaţa trăită în contingent! (Ioan 12, 25)

Poezia aceasta poate fi considerată un model pentru felul în care, asumându-şi acea suferinţă profundă care ţine de însăşi existenţa omului pe pământ, un mare poet o converteşte în valoare dătătoare de bucurie. E vorba, în cazul acesta, se înţelege, de o valoare estetică.