Văcăreşti, o mănăstire care dăinuieşte încă...

Am participat în aceste zile de reflecţie şi nevoinţă prepascală la o conferinţă care a avut drept subiect istoria unei mănăstiri dispărute din pricina urgiei comuniste. Era până la început de decembrie 1986, unul dintre renumitele centre de cultură şi spiritualitate ale Europei de Sud-Est, chiar dacă fusese desfiinţată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după un veac şi mai bine de strălucită existenţă şi activitate.

Ctitoria unui domn fanariot nedrept şi iubitor de sânge nevinovat, Văcăreştii a cunoscut apogeul unei zidiri, frumuseţea unei epoci, lumina culturii şi a bibliotecii rar întâlnite în perioada respectivă, ca apoi să treacă prin blestemul Legii Secularizării mănăstireşti şi a unui şir de umilinţe care au premers dărâmării ei, cu puţin timp înainte de căderea regimului opresiv comunist din România.

Imaginile care au fost prezentate în timpul conferinţei ca şi fotografiile pe care le-am întâlnit în diverse publicaţii mi-au întărit convingerea că Mănăstirea Văcăreşti a fost un monument de o maiestuozitate rar întâlnită, împodobită cu o pictură rarisimă executată de Pârvu Mutu, pictorul de curte al Cantacuzinilor, cu paraclis, trapeze, cuhnii, clopotniţă brâncovenească şi sute de chilii. Strălucirea acestei mănăstiri nu s-a bucurat să dăinuiască multe veacuri sau milenii cum ar fi trebuit. Poate că jertfa ctitorului, deşi substanţială ori covârşitoare la prima vedere, n-a pornit din inimă smerită şi nu avea drept scop slava ce trebuia îndreptată către Dăruitorul a toate. Poate sus, la Tronul Celui Preaînalt, au ajuns lacrimile Sfântului Antim Ivireanul şi ale altor monahi şi oameni simpli prigoniţi pe nedrept de familia Mavrocordaţilor.

Dincolo de aceste aspecte ale unei istorii frământate, dintr-o vreme în care poporul român a suferit muceniceşte, cazul Mănăstirii Văcăreşti este o rană deschisă, care sângerează ori de câte ori amintirea ei atinge sufletele iubitorilor de lăcaşuri sfinte.

Ascultând grăirile unor istorici, profesori şi academicieni, mă gândeam la istoria unei cetăţi dispărute, ridicată cu nouă veacuri înainte de Hristos, pierduta Cartagina...

Cetatea, zidită de fenicieni la ţărmurile Mediteranei, strălucise parcă fără rivali şi părea să dăinuie până la sfârşitul vremurilor, înveşmântată într-o nemaiîntâlnită măreţie.

Lupta pentru supremaţie, disputele de atunci şi dintotdeauna, zavistia - un păcat propriu tuturor timpurilor şi alte omeneşti motivaţii au dus la dispariţia Cartaginei, învinsă după trei sângeroase războaie punice, trecând prin foc, din ambiţia soldaţilor romani, spre a fi ştearsă pentru totdeauna de pe faţa pământului. Flăcările mistuitoare vor fi ars săptămâni la rând, întrucât nici urmele arheologice nu s-au mai păstrat, deşi zidirile cartagineze erau trainice, nu făcute doar aşa, de azi pe mâine.

Un călător înţelept pe hotarele istoricei aşezări cartagineze, scriitorul Grigore Ilisei, îmi spunea, cu parfumul cunoscut al cuvintelor sale, că vechea cetate Cartagina n-a dispărut totuşi, s-a înstăpânit în duhul locurilor şi palpitul acesta de spirit iradiază şi azi.

Am putea spune şi noi că Mănăstirea Văcăreşti, o strălucire stelară dintr-o istorie zbuciumată, trăieşte încă, deşi zidurile ei cu bună aşezare au căzut pradă buldozerelor şi târnăcoapelor din vremurile întunericului.

O parte din vestigiile acestei ctitorii s-au salvat în nopţile cu ger cumplit când bucăţi de coloane, capiteluri, plăci tombale, argintării sau alte frumuseţi s-au strecurat în camioanele care duceau grăbit molozul în locurile indicate. Am putut vedea şi eu la Mănăstirea Brâncoveni din ţinutul Slatinei şi Romanaţilor câteva din aceste piese care decorau cândva frumoasa biserică a Văcăreştilor.

S-a vorbit despre dorinţa multora de a rectitori pe vechiul amplasament mănăstirea, deşi pe locul altarului a fost construit deja un hipermarket. Mai există aproape două hectare de teren liber unde s-ar putea înălţa, după vechile planuri, mănăstirea. "Poate-i un gând prea măreţ, dar este o dorinţă a unor suflete româneşti care vor să realizeze un monument religios din secolul al XVIII-lea", după cum a spus organizatorul conferinţei, părintele protoiereu Dinu Pompiliu.

Vorbitorii, preocupaţi serios de subiectul dezbătut, au adus în discuţie rolul mănăstirii în istorie şi în viaţa Bisericii, ansamblul arhitectural, vechile proprietăţi, faimoasa bibliotecă, dar şi drama acestui monument. Printre vorbitori s-a aflat unul dintre (supra)vieţuitorii ei. Nu un monah, ci un luptător împotriva totalitarismului, profesorul doctor Radu Ciuceanu.

M-am bucurat să descopăr în el un creştin practicant şi un bun cunoscător al vieţii Bisericii, un martir care a cunoscut Văcăreştii dinlăuntru, fiind arestat într-una din chiliile de altădată ale mănăstirii.

Martor al unor evenimente încă necunoscute îndeajuns, profesorul ne-a vorbit despre martirii care au murit acolo în timpul detenţiei, sfinţind şi ei zidurile şi locul valoroasei ctitorii, răscumpărând peste ani păcatele ctitorilor.

Din mărturii ascultate la finalul conferinţei, am aflat că fericitul întru pomenire patriarh Justin Moisescu a fost chemat de câteva ori în incinta Văcăreştilor de către familia Ceauşescu cu gândul ascuns de a muta în acest loc sediul Patriarhiei Române, urmând ca în Dealul Mitropoliei să nu rămână nici un edificiu eclesial. La toate presiunile comuniste, patriarhul Justin n-a cedat, rămânând ca un stâlp de marmură în furtună, neînfricat şi drept, aidoma unei colonade din biserica vestită a Văcăreştilor.

Zice-se că patriarhul ar fi replicat la ultima întâlnire cu dictatorii: "Mai uşor va fi să mă mutaţi pe mine în mormânt decât să mutaţi Patriarhia la Văcăreşti". Până la urmă aşa s-a şi întâmplat.

Istoria Mănăstirii Văcăreşti, dărâmată din pricina intereselor unor oameni mărunţi la propriu şi la figurat, ca un blestem care se întoarce în timp, este totuşi apărată de numeroase documente, stampe, fotografii şi încă de mulţi martori care - slavă Domnului! - nu încearcă să o falsifice.

M-am bucurat să ascult cuvinte mari, cum nu de multe ori ai prilejul să auzi, să întâlnesc martiri care au purtat lanţuri şi au cunoscut bucuriile temniţei Văcăreştilor şi oameni care doresc să înalţe o altă mănăstire, întru neuitarea acestui loc spiritual a cărui intensitate culturală a marcat istoria Europei de Sud-Est din veacurile al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Spun din nou acum: Văcăreştii n-au pierit de tot.

Am întâlnit ceva din duhul ei în martiri, în martorii şi în oamenii care nu uită istoria.

Văcăreştii vor putea renaşte într-o zi din propria cenuşă.