Vechi obicei de primăvară

În expresia a lua la vale, substantivul numeşte „râul“, în care, la vechiul început natural al anului, ce se situa primăvara, erau „traşi“ cei aleşi după anumite criterii şi, apoi, cei întâlniţi în cale, ca formă de manifestare a unui ritual antecreştin de fertilitate, descris şi de călători străini prin Ţările Româneşti (E. H. Weismantel) şi combătut, din secolul al XVII-lea, de biserică (Dosoftei, Iacob Putneanul). Pornind de aici, expresia a căpătat sensul de „a face de râs pe cineva, a-şi bate joc“.

Semnificaţia de vechi ritual de fertilitate a pământului este semnalată şi în descrierea practicii la slavii răsăriteni, dintr-o Istorie a ruşilor (tradusă în româneşte în jurul anului 1750), în care se atestă, însă, transferul „distracţiei populare“ pentru ziua de Paşti: „Oarecarii din fărădelegile cele de demult, pentru înmulţirea roadelor pământului, aducea jirtve izvoarelor şi iazerilor, iară uneorea şi pre oameni afunda în apă. Prin oarecare părţi ruseşti, încă şi până acum a acelui lucru netrebnic de demult i să înnoieşte pomenirea. Că pre vremea zilii cei luminate a Învierii lui Hristos, adunându-să tineri şi bătrâni, parte bărbătească şi fămeiască, unul pre altul după asemănarea unii mângâieri oarecaria să aruncă în apă; şi să întâmplează celui aruncat în apă, după lucrarea diavolească, de să loveşte au de piatră, au de lemn, şi rău îş dă sufletul său. Iară alţii măcar că nu-i aruncă în apă, dară aduc apă, înnoind jirtva... după obicinuinţele sale cele de demult. Măcar că fac spre obiciaiu de mângâiere, iară nu jirtve idolilor; însă mai bine ar fi, şi aceasta de nu ar fi“ (De udarea cu apă la Paşti; apud Gaster, Chrestomaţie română, II, 1891, p. 52).

Urme ale practicii au fost păstrate, la noi, până în ultimul timp (anchete etnolingvistice din anii â70 în Vrancea şi în judeţul Galaţi), ca formă de acţiune, mult distorsionată („vălărit“) a cetei de feciori, numiţi „vălari“ (cei care, iniţial, „trăgeau în vale“; mai pe larg, în volumul nostru Lexic românesc, 1980, pp. 142-170).

Expresia se referă la efectele dezagreabile ale acţiunii: impresia pe care o provoca (dar într-o epocă mai apropiată de mentalitatea de astăzi) cel ce ieşea din apă, devenit subiect de distracţie pentru cei din jur (fapt ce poate fi raportat şi la sensul figurat al termenului paparudă).

Astăzi pe cale de a ieşi din uz, expresia a lua la vale mai apărea, în secolul trecut, în scrisul lui Eugen Lovinescu, Camil Petrescu şi Tudor Arghezi. După ce, în 1913, Delavrancea, în propriu-i discurs de recepţie la Academia Română, dar într-un stil colorat, referindu-se la prestaţia similară a lui Duiliu Zamfirescu, apreciase că, „într-un discurs de recepţiune, pronunţat aici, se ia cam la vale bardul nostru naţional, Vasile Alecsandri, ca «rău culegător de poezii poporane»“ (Discursuri de recepţie la Academia Română, „Albatros“, Bucureşti, 1980, p. 99).

Dată fiind căderea în desuetudine a obiceiului, în discursul public de astăzi enunţul numeşte frecvent, la modul propriu, doar direcţia unei mişcări de sus în jos; de exemplu, alunecările de teren (dar cu oarecare cinism): „Staţiunea Călimăneşti a luat-o la vale“, ori „Falezele litoralului au luat-o la vale“. Şi, probabil, trăim aceeaşi stare de spirit şi când suntem confruntaţi cu valoarea figurată a expresiei, aceea de „devalorizare“: „Leul a luat-o la vale“ sau „Preţul terenurilor a luat-o serios la vale“.