Verticalitatea răului

Pe cât este de puternică răutatea diavolului, pe-atât este de mare Iubirea lui Dumnezeu.

Un om demonizat, sau ne-bun, cum obişnuim să-l definim pe un astfel de om, este mai important, în ecuaţia existenţei, decât imensa turmă de porci a unei cetăţi.

Şi totuşi... gherghesenii îşi plâng amarnic paguba.

„Iar bărbatul din care ieşiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut Dumnezeu.“

Oamenilor le este atât de greu să vadă câştigul de dincolo de pagubă.

Prin satele noastre, întâlneşti oameni care, şi neîntrebaţi, îţi răspund: am avut pagubă în animale anul acesta, în toamnă mi s-a păgubit recolta... nimic despre suflet, nici dacă i-ai întreba.

Demonizatul este un OM de-căzut şi des-trupat (de multă vreme nu mai purta haină pe el şi în casă nu mai locuia), dar este un OM.

Sunt câteva expresii în limba română care surprind, cred eu, în mod subtil această stare: de-mo-ni-za-rea.

Spune românul despre celălalt: a căzut în păcat, completând ironic, a luat darul beţiei (sau curviei, sau hoţiei, sau fumatului...).

Şi omul căzut în păcat este vertical, el urcă într-o malefică atmosferă de duhuri, coborând în relele trupeşti.

Şi îngerii, mai înainte, au căzut înălţându-se.

Căderea prin înzestrările creatoare (dăruite) este mai zdrobitoare decât cea prin neputinţele fireşti. Aici apare o altă zicere din popor: unde-i minte-i şi prostie.

Carnea îşi are propriile mizerii şi excesul de înaripare îşi trăieşte cruda tristeţe.

Cu adevărat, demonizatul reprezintă eşecul vital al persoanelor neînstare să-şi vadă orizontul (Yannaras).

„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti“, constată Apostolul neamurilor, Sf. Pavel (Efeseni 6, 12).

Pleşu, vorbind „Despre îngeri“, enumeră existenţa: diavolului savant (proasta folosire a cunoaşterii), diavolului artist (proasta folosire a talentului), diavolului agitator (proasta folosire a libertăţii), diavolului politic (proasta folosire a puterii) şi chiar existenţa diavolului teolog (proasta folosire a credinţei).

Bunicul nu-l citea pe Andrei Pleşu, dar, îmi repeta mereu: dintre lene, beţie, hoţie, prostie şi curvie cea mai rea şi greu de suportat este prostia.

Tot gândindu-mă la demon şi demonizaţi, cumplită mi se pare o altă zicere a românului: până să treci puntea, te faci frate şi cu dracuâ. Pentru noi, această zicere poate fidel defini secolul deja trecut, douăzeci, un secol al compromisurilor.

A lupta împotriva diavolului nu presupune a te face frate cu el. Altele sunt armele: Numele lui Dumnezeu, Sfânta Cruce şi Smerenia sufletului.

Şi în faţa demonizaţilor, Hristos aplică legea iubirii şi nu pe cea a judecăţii.

Oricine îi judecă pe oameni şi îi deosebeşte în buni şi răi, pe unii iubindu-i şi pe alţii nu, nu are iubire. Iubirea nu îngăduie deosebiri. Când ea se mărgineşte la anumiţi aleşi, uşor se preface în ură faţă de cei nealeşi şi astfel fărâmiţează firea omenească. (părintele Paisie Agioritul)

Este bine, măcar în fiecare duminică, să ne întoarcem la casele noastre pentru a spune câtă Iubire are Dumnezeu.

Nu putem săvârşi această întoarcere însă, atâta timp cât continuăm să cultivăm... verticalitatea răului.