Veşti bune: Cum l-am „întâlnit“ pe Eliade

Fiind în anul centenarului naşterii sale, e cumva firesc să mă întreb când şi cum l-am „întâlnit“ întâia oară, cum a început, deci, pasiunea pentru un autor care aproape obligă pe orice tânăr autor la un proces de recunoaştere, de identificare. Coborând pe firul timpului, îmi dau seama că totul a început cu o pasiune pentru Eliade scriitorul de ficţiune, pe care l-am descoperit la începutul liceului, când s-au reeditat o parte din povestiri în volumul „La ţigănci“ şi, într-un singur volum, romanele „Maitreyi“ şi „Nuntă în cer“. Apoi, am avut şansa de a descoperi în biblioteca unei rude apropiate, sora tatălui meu, care locuia la Bucureşti, alte câteva cărţi de Eliade în ediţii interbelice, îmi amintesc acum de „Fragmentarium“ şi de ciclul „huliganic“. Îmi mai aminesc că mătuşa mea, încă marcată de frică, mi le-a dăruit, dar mi-a spus să nu le arăt nimănui, deşi, cum spuneam, începuse un proces selectiv şi dificil de recuperare a marelui scriitor şi savant, care, de altfel, nu avea să tindă spre completitudine decât postrevoluţionar. La jumătatea anilor optzeci, masiva Istorie a credinţelor religioase, în patru volume, avea să se distribuie „pe listă“ şi nu am avut şansa de a obţine un exemplar decât datorită faptului că lucram în cercetare - cartea nu s-a distribuit şi normal, prin librării.

Însă, probabil, efectul cel mai important l-a avut singura mea întâlnire mai lungă cu Ioan Petru Culianu, din vara anului 1972, când eu tocmai intrasem la facultate, iar el se pregătea să plece cu o bursă în Italia. Întâmplarea face să fi fost îndrăgostit de o colegă de liceu, a cărei soră mai mare era prietena de atunci a lui Nene Culianu. Ne mai zărisem de câteva ori „în uşă“ cum s-ar spune, ne şi salutasem, poate schimbasem şi nişte banalităţi, când el venea pe la Iaşi, dar atunci, în acea zi de sfârşit de iulie, am avut privilegiul să stau o după-amiază, o seară şi o bucată de noapte într-un cerc comun şi să stăm mult de vorbă. De altfel, el era îmbrăcat cumva „interbelic“, avea şi nişte ochelari similari cu cei ai lui Eliade tânăr. Mi-l evoca pe Eliade prin aparenţe, prin gesturi, prin îmbrăcăminte, dar şi prin lucruri mai profunde, care mult se intuiesc decât se pot explica. Cred că acea discuţie a avut un rol important în deschiderea mea completă către Eliade şi către generaţia lui, deschidere care avea să continuie în facultate, când i-am descoperit şi pe ceilalţi, de la Cioran la Ionesco şi de la Mircea Vulcănescu la Comarnescu. La sfârşitul facultăţii, cred că eram deja foarte bine informat în ce priveşte cultura interbelică, inclusiv generaţia criterionistă, în unele privinţe, chiar la nivel de detaliu. Primul prilej să arăt ce ştiu în legătură cu aceste chestiuni a fost apariţia volumului omagial din „Cahiers de lâHerne“, sub coordonarea lui Constantin Tacou, simultană cu traducerea în româneşte a volumului „De la Zalmoxe la Genghis Khan“. De fapt, eu am precedat puţin traducerea volumului, pentru că am tradus capitolul „Dacii şi lupii“, realizând, prin alăturarea cronicii la „Cahier de lâHerne“, două frumoase pagini Eliade în „Opinia studenţească“. Asta a echivalat cu o anchetă a Secţii de presă a CC al PCR, pentru că nu-mi dădusem seama că nu-i pot pomeni pe „duşmanii poporului“, respectiv Virgil Ierunca, Ioan Petru Culianu, pe care îi citam ca şi colaboratori consistenţi la „caiet“! Nu aş vrea să pară acum un gest mai curajos decât a fost, nu am intenţionat nimic subversiv, pur şi simplu nu-mi dădusem seama, iar cenzura lăsase şi ea! Cu studiul despre Criterion, primul dedicat temei în România, efect nu doar al lecturii operelor autorilor „tinerei generaţii“ interbelice, ci şi al aproape întregii prese a vremii, am avut însă noroc de conjunctură, ca să spun aşa - prima versiune, cea văzută şi apreciată de Eliade la apariţie, singura predecembristă de altfel, era redactată în limba franceză şi făcea parte dintr-un volum coordonat de Al. Zub pentru Congresul mondial de istorie, de la Stuttgart, din 1986. Fiind un volum „de export“, cenzura era mai îngăduitoare, făcându-se la nivelul Academiei, nu la cel local şi partidic. Studiul avea să fie citat de Mac Linscott Ricketts în masiva monografie în două volume dedicată biografiei româneşti a savantului şi scriitorului. De altfel, cartea sa se chema „Mircea Eliade - Rădăcini româneşti“, 1907 - 1945. Sunt bucuros că am reuşit asta atunci. Sunt bucuros că am făcut cunoştinţă cu Eliade pe când eram încă foarte tânăr, iar opera sa aproape secretă. Sigur, între timp, am ajuns şi la textele „delicate“, la atitudinile politice „exotice“ dintr-o parte a vieţii sale, şi am învăţat să-l judec mai nuanţat. Dar asta nu înseamnă că voi ascunde vreodată imensul rol pe care, alături de colegii săi de generaţie, l-a avut asupra formării mele intelectuale. De mare sau de mici proporţii, bună sau rea, asta nu pot eu să evaluez, nu este treaba mea, dar toţi trecem printr-un asemenea proces de formare intelectuală, ne întâlnim cu modele, aderăm la valori, ne desfăşurăm într-un domeniu sau altul de muncă intelectuală.