Viaţa omului şi preţul ei în societatea contemporană

Cât mai valorează astăzi viaţa? O întrebare al cărei răspuns este dat de societatea care îşi asumă rolul de a apăra dreptul persoanei la viaţă. Gradul de civilizaţie din secolul XXI ne induce confortabilul gând că viaţa noastră este un bun suprem asigurat de stat - protectorul nostru social. Ne uităm cu oarecare superioritate la practicile din comunităţile arhaice, unde dreptul persoanei umane la existenţă era încălcat cu multă uşurinţă. Astăzi, datorită progresului din domeniul medical, speranţa de viaţă creşte, iar politicile sociale devin scutul care ne pune la adăpost tihna zilei de mâine.

Cu toate acestea, citeam zilele trecute despre un proiect avansat de NASA prin care se doreşte colonizarea planetei Marte. Ambiţiosul plan prevede ca astronauţii ce vor fi trimişi în respectiva expediţie să nu mai beneficieze de posibilitatea reîntoarcerii pe Pământ, costurile fiind foarte ridicate. Cercetătorii americani au constatat că nivelul mare de radiaţii de pe planeta roşie scade mult speranţa de viaţă şi în cazul unei reveniri pe Terra oricum nu vor mai avea mult de trăit. Un drum pe Marte te compromite biologic, devii un rebut anatomic. Mai mult, pentru a salva ceva din moralitatea proiectului, NASA intenţionează trimiterea unor astronauţi cu vârsta de peste 60 de ani. Motivul pare a fi unul pragmatic, care ţine tot de evoluţia biologică.

Este foarte greu să exprimi o opinie pe această temă. Cinismul devine itemul unei gândiri financiare asupra preţului vieţii umane. Astăzi, nu-i mai oferim şansa unei persoane să revină dintr-o misiune spaţială pentru că demersul este prea costisitor... Mulţi vor spune că este un sacrificiu făcut în numele ştiinţei. Da, dar dacă acea persoană îşi schimbă opţiunea şi în numele libertăţii, apărată de legi inexorabile, vrea să renunţe la o sarcină de serviciu, de ce nu mai are acest drept? Va constata că apărarea şi salvarea vieţii sale nu intră în buget.

Apologeţii proiectului mai pot face apel la societăţile arhaice care sacrificau în faţa zeităţilor drepturile şi vieţile umane. Erau gesturi barbare, determinate de un mediu primitiv. Însă, motivaţia unei astfel de practici nu era nici pe departe infantilă. Erau eroi care se sacrificau pentru binele comunităţii în numele unei credinţe. Dar acea obşte arhaică nu a avut curajul să-l includă pe acel erou sacrificat într-un calcul economic. Nu i-a evaluat viaţa dintr-o perspectivă pecuniară. La secole distanţă de o rudimentară practică, pe care o descifrăm în manuale de istorie a civilizaţiei, clamând evoluţia, am început să devenim mai barbari decât barbarii.

Nu ştiu dacă va avea finalitate practică acest demers "ştiinţific". Îngrijorător este faptul că astăzi oamenii gândesc despre semeni în aceşti termeni. Viaţa omului a ajuns mai ieftină ca niciodată pentru că este măsurată în monede cu valoare convenţională. Suntem priviţi ca o masă biologică, supusă unor procese chimice, o maşină care după o anumită vârstă poate fi trimisă pe un drum fără a i se mai cumpăra biletul de întoarce pentru că este prea scump.

Drama este că toată gândirea omului contemporan, clădită pe progresul civilizaţiei, nu are puterea să păşească în interiorul persoanei unde - în spatele unei vârste înaintate - poate găsi un suflet tânăr. Secularizarea societăţii a mecanizat raporturile umane. În legile statului şi în provocările ştiinţei nu mai avem suflet.

Mântuitorul întreabă istoria: Ce va folosi omul de va dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37). Răspunsul însă nu mai intră în conceptele sociale evoluate, pentru că noţiunea de suflet a dispărut. Aceasta este consecinţa depărtării ştiinţei de credinţă şi a statului de religie. Un stat profund laic îşi arată limitele, demonstrând că nu-l mai poate privi pe om decât utilitarist, ca pe un simplu contribuabil la progresul cultural sau economic.