Viscerele lecturii

Relaţia cu cărţile ne defineşte într-o măsură la fel de pregnantă ca relaţia cu oamenii. Iar intimitatea lecturii şi memoria afectivă ce ne leagă de rafturile unei biblioteci ni se citesc pe chip. E vorba de rezonanţa unor trăiri care ajung să ni se întipărească pe fizionomie. Nu-i nici umbră de exagerare aici: unui om îi poţi citi antecedentele lecturii pe expresia feţei. Din păcate, constatarea aceasta are o dublă semnificaţie: de pe urma cărţilor putem cîştiga sau, alteori, putem pierde. Şi când spun asta, mă gândesc la copilărie.

A copilări fără bibliotecă în casă nu e doar o neşansă a vieţii, e o catastrofă. E ca şi cum ai vrea să ridici o casă fără să torni mai întâi fundaţia. Ţi se fură cel mai important mijloc de îmbogăţire a imaginaţiei şi, totodată, cel mai eficient instrument de rafinare a psihicului: cuvântul. Nu s-a inventat încă un mijloc mai eficient de surprindere a detaliilor decât cuvântul. El îţi dă putinţa de a trasa cât mai multe nuanţe pe unitatea de suprafaţă a unei teme date. Tocmai de aceea a nu fi de timpuriu în legătură cu cărţile înseamnă a te abrutiza prematur. Abrutizare însemnând: să trăieşti viaţa în felii largi şi în calupuri brute, din neputinţa de a le împărţi în secvenţe mici, şi asta fiindcă nu eşti capabil decât de acţiuni compacte. E ca deosebirea dintre degustarea unui vin şi băutul lui. Primul act cere fineţe, adică sesizarea a câtor mai multe nuanţe pe unitatea de gust, în timp ce al doilea nu cere decât să deschizi gura.

Pe de altă parte, a creşte în preajma rafturilor cu cărţi poate fi nu numai o binecuvîntare, ci şi un handicap. Căci, deşi cărţile te scutesc de abrutizare, ele te hipersensibilizează în mod periculos. Handicapul vine aşadar din excesul de sensibilitate, adică din acea ascuţire mentală pe care ţi-o dă lectura. Ea are efectul unui filtru interior: îţi încetineşte reacţiile, amplificându-le. Le creşte intensitatea, dar le scade viteza. De aceea, omul cărţilor suferă de un recul interior care îl defavorizează în cursa vieţii. El reacţionează mai încet decât omul trăirilor brute. Îi lipseşte spontaneitatea gesturilor directe. Mintea lui e precum un intestin ale cărui anse s-au lungit şi s-au ramificat nepermis de mult. E ca şi cum ar poseda nişte viscere complicate în care orice hrană, de cum este introdusă, va fi prelucrată lent şi temeinic, asigurând o digestie completă. Din păcate, o digestie adâncă suferă de o încetineală care nu se împacă cu vânzoleala lumii actuale. Concluzie: pe termen scurt şi în situaţii de urgenţă, omul cărţilor pierde competiţia. În schimb, o câştigă pe termen lung, prin acele atuuri pe care numai lumea cărţilor i le poate da: puterea de nuanţare şi viziunea personală. Ele sunt urmele sufleteşti pe care lectura le-a lăsat în el. Urmele acestea nu sunt vestigii inerte, ci germenii personalităţii.

Ceea ce însă cărţile nu pot da omului este caracterul. Caracterul nu este o achiziţie erudită, ci o molipsire psihică prin contact direct. Oricâte cărţi ai fi citit în viaţă, dacă nu ai avut bafta de sta în preajma unor oameni de caracter, şansa de a deveni o lichea e uriaşă. Căci caracterul se transmite din aproape în aproape, prin contagiune directă, şi nu prin cultivare doctă. Aşa se explică de ce atât de mulţi intelectuali talentaţi şi sclipitori au fost, sub unghi moral, cârpe zdrenţuite acoperite de praful oportunismului ideologic. Cartea te cizelează intelectual, dar nu te clădeşte moral. Ca să afli câtă cultură are un om, întreabă-l ce a citit, dar ca să afli câtă coloană vertebrală are, întreabă-l în preajma cui a stat. Regula lui „faţă către faţă“ e infailibilă.