Voltaire și Dumnezeu

Despre Voltaire, celebrul scriitor și filosof iluminist francez din secolul al XVIII-lea, se povestesc multe. Faima sa de critic la adresa Bisericii Catolice a fost cunoscută tuturor. Mulți l-au considerat ateu, însă întâmplarea la care Voltaire a fost de față ne face să gândim altceva despre cel care făcuse școala la colegiul iezuit Louis-le-Grand din Paris, dar care declarase că renunță la creștinism.

Într-o bună zi, pe când se plimba prin capitala Franței, Voltaire s-a întâlnit pe drum cu un cortegiu funerar. Văzându-l că-și des­co­peră capul în fața crucii de­­­functului, purtată de un cre­din­cios înaintea mulțimii care-l urma, cineva care se afla lângă Voltaire îi spuse, luându-l cam peste picior: „Ia te uită! Te-ai împăcat cu Dumnezeu?”

Voltaire îi spuse însă cu înțe­lepciune: „Dacă nu ne vorbim, asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la a ne saluta”.

În relațiile dintre oameni există multe grade de intimitate, iar în relația fiecăruia în parte cu Dumnezeu, de asemenea. Nu este același lucru a te saluta cu cineva sau a vorbi cu el. Apoi, una este a vorbi cu o persoană și alta este a fi prieten cu ea.

Nu prea există creștini care să-I refuze lui Dumnezeu salutul. Întâlnim mulți oameni care vorbesc cu Dumnezeu, cel puțin ocazional, și, aproape mereu, pentru a-I cere ceva. Însă ceea ce se poate numi prietenie cu Dumnezeu nu mai este atât de frecvent, de comun, iar adevărata prietenie, încă și mai rar o găsim.

Prietenie și intimitate, ambele sunt rodul unui efort. Relația cu Dumnezeu are la bază rugăciunea. Fără un timp dedicat ei nu există prietenie, și cu atât mai puțin apropiere posibilă de El.
Gândindu-ne la Voltaire, merită să ne punem cu toții întrebarea: „Relația mea cu Hristos în ce grad se află?” (Prelucrare de Augustin Păunoiu după volumul „De vorbă cu Iisus”, Agustin Filgueiras Pita, Editura Sapientia, 2014)