Zburătorul

Potrivit gândirii arhaice, în preajma femeii însărcinate s-ar află o seamă de spirite, unele dintre ele cu sarcini eminamente benefice (de exemplu, ursitoarele, întruchipare a strămoşilor mitici, care vin la căpătâiul copilului în primele trei zile după naştere; despre ele vom afla mai multe în tablete viitoare), iar altele malefice, de regulă hidoase, macabre, agresive, care încercau să facă rău femeii grele şi rodului ei.

După cum spuneam, în preajma femeii îngreunate, mai apoi şi a noului născut, existau şi spirite malefice, de tipul Zburătorului, Avestiţei, Samcei, Mumei Pădurii etc., spirite ce voiau să pună stăpânire în special pe sufletul copilului. Astăzi şi în următoarele două săptămâni ne vom opri atenţia asupra Zburătorului, spirit prezent de altfel şi în credinţele altor popoare (italienii îl numeau „Folleti“, francezii „Mélusine“, lituanienii „Aitvaras“, germanii „Feuriger Drache“ („Wuttke“), iar ruşii „Ognennyi zmei“). Vom căuta să aflăm mai multe despre această creatură care i-a inspirat în veacul al XIX-lea, atunci când aceste credinţe mai erau încă vii, pe paşoptistul Ion Heliade Rădulescu să compună „Balada Sburătorul“, iar pe Mihai Eminescu celebrul poem „Luceafărul“. De altfel, George Călinescu a inclus mitul Zburătorului între cele patru motive (mituri) fundamentale ale românilor, alături de Mioriţa, Meşterul Manole, Traian şi Dochia, acesta reflectând „problema fundamentală a sexualităţii la români“. Desigur, prezentarea noastră va face referiri mai ales la legătura dintre acest spirit şi femeia însărcinată; precizăm acest fapt deoarece Zburătorul chinuia fetele mari, în special pe cele aflate la vârstă critică, dar şi flăcăi, în această ipostază având clare atribute sexuale.

Primele informaţii despre Zburător le avem de la Dimitrie Cantemir, care arată, în Descriptio Moldaviae, că acesta pătrunde noaptea, în chip de nălucă, „mai ales la neveste de curând măritate“. Numit de români şi Zmeul, Ceasul Rău, Ăl mai Rău, Lipitură sau Crâsnicul, Zburătorul ar sta în timpul zilei prin scorburile copacilor, întrucât „nu-i este permis de la Dumnezeu a vedea lumina soarelui“. Acţiona numai noaptea, provocând femeii aflată în stare binecuvântată o boală numită Boala Zburătorului sau Lipitură; asemănat, uneori confundat, cu un zmeu sau balaur, Zburătorul intra noaptea pe horn în casele oamenilor sub formă de zmeu piriform („sul de foc lung, având cap de om“), stea alungită, pasăre, stâlp sau şarpe luminiscent (de aceea, probabil, ruşii îl aseamănă unei stele căzătoare!), chinuind-o pe biata femeie prin frământare în timpul somnului, astfel încât aceasta se trezea dimineaţa sleită de puteri, parcă bătută de cineva, zdrobită de oboseală şi cu vineţele (vânătăi) pe corp; se spune că după ce intra în casă, Zburătorul lua înfăţişare umană, îndeobşte a unei persoane dragi. Femeia chinuită de Zburător „simte pe tot corpul ei o mare greutate, muşcături, ciupeli şi gâdilituri“, din această cauză putând naşte copilul mort; uneori, după astfel de întâlniri, femeia îşi putea pierde cunoştinţa, înnebunea sau chiar murea; se pare că totul se petrecea în vis, în timpul somnului, sau, mai rar, în stare de veghe. O astfel de femeie era recunoscută de cei din jur după înfăţişarea fizică şi, uneori, după comportamentul ciudat manifestat în timpul zilei: avea vedenii, era tristă şi indispusă, fiind cuprinsă de fiori şi tremurături.

Unii înaintaşi de-ai noştri credeau că boala numită „lipitură“ ar proveni, de fapt, din „frică sau după vreo sperietură“. De altfel, din Vrancea avem o credinţă potrivit căreia atunci „când se îmbolnăvea cineva la inimă se spunea că din dragoste sau din zburător, care dădea o boală ca de sperietură“.

Săptămâna viitoare vom vedea ce strategie de apărare au construit înaintaşii noştri împotriva acestui duh rău. Până atunci, vă las în paza Celui de sus, sperând că Zburătorul a rămas doar o poveste bună de povestit la ziar!