„Ziua Sfântului Iurie“ - o pildă duhovnicească ratată

În vechea Rusie, ziua Sfântului Gheorghe (numit în popor şi Egor sau Iurie) se prăznuia de două ori pe an: primăvara, pe 6 mai, şi toamna, pe 26 noiembrie. Desemnând sfârşitul muncilor agricole de toamnă, sărbătoarea din 26 noiembrie marca unica perioadă din an când ţăranii iobagi erau liberi să îşi schimbe stăpânul. Astfel, „Ziua Sfântului Iurie“ („Yuriev den“) devenise în popor umilul simbol al transmutaţiei spre mai bine, dar şi pildă amară a dezamăgirii, ca speranţă de libertate rapid spulberată.

„Yuriev den“ este şi numele unui film recent cu o carieră apreciabilă, regizat de Kirill Serebrennikov după un scenariu de Iuri Arabov (Rusia, 2008), având-o în rolul principal pe marea actriţă Ksenia Rappoport (impusă internaţional de filmul lui Giuseppe Tornatore, „Necunoscuta“/La Sconosciuta), cea care i-a adus peliculei cele mai multe premii. Drama psihologică a câştigat în 2008 patru distincţii importante în Rusia, toate pentru cel mai bun rol feminin (Vulturul de Aur, Premiul Festivalului Kinotavr, Premiul „Elefantul alb“ al Asociaţiei Criticilor de Film) şi patru premii internaţionale (trei la Locarno, inclusiv Premiul Ecumenic, şi Premiul Festivalului de la Varşovia) şi mai multe nominalizări în patrie şi peste hotare.

Filmul urmăreşte transformarea lăuntrică a unei frumoase dive de operă, aflate la apogeul carierei, interpretată de Ksenia Rappoport, într-o umilă femeie de serviciu provincială. Aceasta, înainte de a pleca definitiv în Germania, îşi vizitează în semn de rămas-bun, împreună cu fiul, orăşelul natal, un pitoresc colţ de Rusie medievală. Aici ea meditează nostalgic la „eterna Rusie“, pe care urmează s-o părăsească pentru a-şi împlini cariera în Occident, încercând să-şi sensibilizeze şi fiul, un adolescent rebel şi placid, la valorile spirituale ale patriei; acesta, însă, băiat de bani gata, este total insensibil la asemenea „sentimentalisme“. De plictiseală, el vizitează totuşi cetatea-muzeu de istorie a oraşului, în care... dispare. Nici un indiciu nu sugerează vreo explicaţie a misterioasei dispariţii. Mama îl aşteaptă, îl caută, alertează muzeografii plictisiţi, aflaţi la sfârşitul programului, apoi alertează miliţia, la fel de plictisită şi la fel de convinsă de banalitatea cazului. Nimic din ambianţa liniştită a orăşelului uitat de lume ori a modestei cetăţi-Kremlin, proaspăt văruite, nu sugerează vreo capcană ascunsă. Toată lumea îi spune să aibă răbdare. Femeia este nevoită să tragă la o gazdă, căci nu mai are pe nimeni în oraş; peste noapte, hoţi necunoscuţi îi fură anvelopele maşinii luxoase.

Trec săptămâni în aceeaşi aşteptare; absurdul se transformă în firesc; miliţia o convinge pe divă să accepte situaţia, întrucât astfel de dispariţii inexplicabile sunt frecvente în Rusia; aceasta îşi abandonează ancheta şi planul plecării în străinătate, îşi lasă hainele de lux şi se integrează în peisajul provincial, în care toate femeile îşi vopsesc părul în portocaliu (singura vopsea disponibilă la magazinul comunal), oferindu-şi vocea de soprană corului bisericesc din oraş şi ajungând femeie de serviciu la închisoarea locală. Uitându-şi fiul şi cariera, fosta divă psalmodiază „Aliluia“ în biserică şi spală dezinvolt rănile deţinuţilor abrutizaţi, pe care-i şi hrăneşte, evanghelic, din proprie iniţiativă.

Extras din marea tradiţie a prozei realiste ruse (de factură tostoiană), filmul ratează „cufundarea în Rusia eternă“, la care aspiră, datorită neverosimilităţii situaţiilor şi a protagonistei (în pofida forţei de expresie şi vibraţiei interpretative a actriţei principale). Tuşele maniheiste şi tonurile stridente ale lui Kirill Serebrennikov, specializat în reţete de succes, deturnează pilda mistică propusă de Iuri Arabov. Cu ceva mai multă subtilitate regizorală, aceasta s-ar fi putut apropia de absurdul metafizic al unor Werner Herzog ori Michelangelo Antonioni (devenind o replică duhovnicească la „Aventura“). Disputată pedant între consumism şi misticism (ambele, demonstrative şi neasumate), „eterna Rusie“ este, în „Yuriev den“, ratată.