Acum mai bine de o sută de ani, la București sosea o delegație a românilor din Transilvania, iar cu această ocazie, la un dineu, Ion I.C. Brătianu a susținut o alocuțiune în cinstea oaspeților care veniseră î
La vremea culegerii roadelor
Opera muzicală bisericească dintru începuturile ei şi până în prezent cuprinde nenumărate tomuri, cele mai răspândite fiind după cele ale Sfintelor Scripturi, arătând prin aceasta, pe de-o parte, că muzica s-a împletit întotdeauna cu zicerile scripturistice şi, apoi, faptul că oameni din toate timpurile şi locurile au urmat corului de îngeri care a cântat la Betleem, în momentul în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut Fiu al Fecioarei.
În istoria acestor sfinte cântări, strălucitoare şi greu de cuprins în cuvinte, părintele profesor Nicu Moldoveanu şi-a câştigat prin iubire, trudă, pricepere şi dăruire un loc al său. Este, în primul rând, modelul magistrului care picură în sufletul ucenicului chemarea pentru muzică. Se întâmplă uneori ca din generaţii multe de tineri foarte puţini să-şi urmeze profesorul care s-a ostenit de la catedră, aidoma apostolului de la amvon, să arunce sămânţa în pământ bun. Jertfa profesorilor, a învăţătorilor celor buni, a apostolilor, a duhovnicilor cere acest sacrificiu. Sunt puţine satisfacţiile unei astfel de slujiri, dar merită să încerci! În al doilea rând, părintele Nicu Moldoveanu s-a ostenit mult pentru compunerea, editarea şi culegerea unei bogate opere muzicale folosite ca material didactic pentru generaţii de învăţăcei întru cele ale teologiei. Îmi amintesc de repetiţiile pentru serbarea dinainte de Crăciun. Toţi uzitau (întrebuinţau) acelaşi Repertoriu Coral care purta pe copertă numele părintelui profesor. Dar toate aceste preocupări înseamnă ceasuri, zile, săptămâni şi ani de osteneală. La masa de scris, autorul se află, ca la judecata particulară, faţă în faţă cu Judecătorul din Ceruri. Lui I se adresează, pe El îl laudă, Lui îi înalţă cântare. Cântarea e o rugăciune sublimă pentru cei care-i înţeleg valoarea şi o transformă, dincolo de cuvinte, într-o jertfă bine primită înaintea lui Dumnezeu. Părintele Nicu Moldoveanu a cultivat în toţi aceşti ani respectul pentru muzica pământului românesc, spunând şi cucernicia sa împreună cu Anton Pan: "Cântă, măi, frate române, pe graiul şi limba ta şi lasă cele străine pe ei de a şi le cânta..." Dacă nu preţuim noi repertoriul bisericesc românesc, atunci cine să-l preţuiască? Mi se pare nedrept să-i ocolim pe imnografii şi psalţii români în detrimentul altora, oricât de celebri ar fi ei. După ce am epuizat filonul psaltic românesc, avem dreptul să privim şi mai departe... De părintele profesor Nicu Moldoveanu mă leagă şi o întâmplare care revine adeseori în aducerile mele aminte. La mijlocul lunii iunie a anului 1990, era programat examenul anului meu la disciplina Cântare bisericească şi ritual. În aceeaşi zi, la Mănăstirea Cernica avea loc înmormântarea părintelui arhimandrit Benedict Ghiuş pe care l-am preţuit atât de mult. Centrul Capitalei era controlat de mineri, circulaţia întreruptă, haos, teamă, tensiune. I-am solicitat părintelui profesor să mă asculte mai repede, în decursul dimineţii. Era suprasolicitat, examinând o grupă care rămăsese de la un examen din ajun. Până la urmă, părintele a înţeles situaţia. Am beneficiat de o derogare motivată, m-a ascultat cu atenţie, la un moment dat chiar a lăsat ochelarii jos, pe masă. Cred că a fost mulţumit. Îi sunt recunoscător nu doar pentru notele bune, ci mai ales pentru înţelegerea arătată. Am ajuns la Mănăstirea Cernica pe un drum ocolit (şoseaua de centură), cu o maşină a unui preot argeşean, prin bunăvoinţa doctorandului Vasile Merticariu (Preasfinţitul Episcop-vicar patriarhal Varlaam Ploieşteanul de astăzi). Slujba de înmormântare era pe sfârşite. L-am mai întâlnit pe părintele Nicu Moldoveanu de multe ori. L-am privit de departe, i-am văzut noile strădanii sau reeditările lucrărilor muzicale. După mulţi ani, l-am reîntâlnit în Bucureşti, o dată chiar la Biserica "Sfântul Elefterie", unde slujeşte, şi altă dată, la Facultatea de Teologie "Justinian Patriarhul". L-am reîntâlnit de multe ori într-un alt mod, prin ucenicii săi, astăzi profesori de muzică, dirijori, teologi, mari slujitori ai Bisericii care nu-şi uită profesorul de altădată. Cred că printre aceste roade părintele Nicu Moldoveanu află bucuria slujirii în ogorul Domnului, recunoştinţa ucenicilor săi, mulţi la număr, şi iubirea celor din jur. Ascultă şi acum, cum a ascultat mereu, un cântec nepământean, ascuns auzului celor mulţi. E o taină pe care n-o putem pătrunde deplin.