Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Nu, Biserica nu poate fi singură!

Nu, Biserica nu poate fi singură!

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 07 Decembrie 2019

Nu de mult a apărut în spațiul public un articol intitulat „Cum de a rămas Biserica singură”, în care autorul, probabil bine intenționat, analizează relația dintre Biserică și societatea românească din 1990 până-n prezent, concluzionând că „Biserica și Patriarhul Daniel au rămas singuri și așa intră în 2020”. Personal, am apreciat efortul autorului de a reliefa cât a suferit Biserica pe timpul regimului totalitar ateu, dar și în ultimii 30 de ani, când unii din frații noștri au găsit de cuviință s-o acuze de toate lipsurile din societatea românească. Da, opinia publică, manipulată adeseori de unii cu interese meschine sau de dictatura ratingului, a prezentat trunchiat sau deficitar mare parte din aspectele vieții noastre bisericești, refuzând să se oprească la multitudinea de laturi pozitive și mărginindu-se să reliefeze cazuri izolate de indisciplină ori unele scăderi ale clericilor.

Am apreciat, zic, radiografia obiectivă a articolului, dar nu pot fi de acord cu titlul ales în intenția de a evidenția starea de jertfă a Bisericii, așezământul divino-uman al cărui temeluitor este Însuși Mântuitorul. Biserica niciodată nu va rămâne singură, deoarece Cârmuitorul ei Cel nevăzut, Hristos Dumnezeu, veghează ca ea să treacă prin talazurile istoriei călătorind către veșnicie. Nici măcar când unii dintre fiii ei aruncă în ea cu pietre, în ierarhii și preoții rânduiți prin voie divină spre cârmuirea duhovnicească a poporului, nici atunci Biserica nu rămâne singură, căci odată cu ea suferă Însuși Capul ei nevăzut. Da, când Biserica este lovită suferă tot trupul ei, dar și Hristos. De unde știm aceasta? De la Sfântul Ioan Gură de Aur, primul teolog care a mărturisit că Biserica şi Hristos nu se vor despărţi niciodată. „Hristos moare fără Biserică, dar şi Biserica fără Hristos. După ce ai tăiat capul, separându-l de trup, moare şi capul, moare şi trupul”, afirma sfântul, referindu-se la Hristos Care sălăşluieşte în sufletele celor ce s-au făcut mădulare ale Trupului Său, prin Taina Botezului. Pare o cugetare de-a dreptul tulburătoare. De unde cunoştea oare Sfântul Ioan un asemenea adevăr profund? Bănuim că acela care i l-a şoptit - Sfântul Apostol Pavel - i-a descoperit multe din tainele dumnezeirii, ca unul ce trăise deja o experienţă similară. Pe când pornise spre Damasc, cu gândul de a-i pedepsi pe cei îmbrăcaţi cu Hristos, la poarta cetăţii o lumină puternică l-a izbit în pulberea drumului, zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” „Cine eşti Tu, Doamne?”, a strigat Saul, conştient că strălucirea orbitoare din amiaza zilei aparţine puterii dumnezeieşti. I s-a răspuns: „Hristos, pe Care tu Îl prigoneşti”. Deci Saul îi lovea pe creştini, dar Îl durea și pe Hristos. Saul prigonea trupul lui Hristos, adică pe membrii Bisericii, dar a strigat, suferind, Capul ei - Mântuitorul.

Carevasăzică, ori de câte ori unii semeni de-ai noștri, prin venele cărora curge sângele aceluiași popor, au lovit Biserica strămoșească, „maica neamului românesc”, după cum o numea Eminescu, nu a suferit doar ea, ci și Hristos. Crud adevăr! Și totuși Domnul nu obosește să ne iubească, să ne ierte, să ne păsuiască, poate-poate ne vom veni în fire, ca oarecând fiul cel bezmetic, ce s-a întors în brațele părintelui, luându-și iertare. Dovada? Se pregătește iarăși să coboare smerit printre noi, tainic născându-Se la Betleem, iar duhovnicește în inimile fiecăruia din cei ce-L așteaptă, chiar și în sufletele celor ce au pricinuit suferințe Bisericii.

Patriarhul nostru este singur? Nu, nu poate fi, căci toți cei care, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare își îndreaptă pasul spre sfintele locașuri și se împărtășesc cu Hristos Euharistic rămân cu Patriarhul. Din bisericile zidite pe culmile Carpaților până la cele ridicate în mănoasele câmpii ale Bărăganului, din bisericile celor mai îndepărtate cătune până la marile catedrale din orașe, din tăinuitele schituri până la voievodalele mănăstiri, din paraclisele atâtor unități spitalicești până la cele zidite în unități militare, școli, orfelinate și aziluri, la orice slujbă oficiată în zile de rând ori sărbători se rostește aceeași mântuitoare rugăciune, numită ectenie mare: „…pentru buna stare a sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unirea tuturor..., pentru biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră în ea, Domnului să ne rugăm”. Aceste cereri ale ecteniei mari reprezintă o rugăciune atotcuprinzătoare care îmbrăţişează tot poporul românesc, dar și întreaga lume. Toți cei prezenți în biserici sunt cu Patriarhul, fiindcă pe el l-a rânduit Dumnezeu să șadă în fruntea Bisericii noastre și să ne cârmuiască pe calea mântuirii. Alături de Patriarh se află toți cei care beneficiază de dragostea și jertfa Bisericii în numeroasele unități medicale și social-filantropice înființate de aceasta. Cu Patriarhul sunt toți cei plecați departe de pământul strămoșesc, ajunși în imposibilitatea de a merge la o biserică ortodoxă să-și ia „provizia de har”, cărora radioul ori postul de televiziune al Patriarhiei le mențin aprins dorul de Cer și de neamul lor. Cu Patriarhul sunt toți strămoșii noștri, care au luptat și au murit pentru unitatea neamului și slava Sfintei noastre Ortodoxii. Alături de Patriarh sunt toți cei de la Eminescu și Slavici, de la regii Carol I și Ferdinand, care au susținut ridicarea unei Catedrale naționale, iar acum, de acolo, de pe tărâmul celeilalte lumi, își văd dorința împlinită. Cu Patriarhul stau sfinții acestui neam, cunoscuți și necunoscuți, mulți dintre ei urcând din istorie și legendă în sinaxare tocmai la stăruința lui. Rămân toți cu Întâistătătorul Bisericii străbune, căci au fost martorii voii dumnezeiești de a așeza la cârma Bisericii un om providențial, care, în vremuri de profunde prefaceri în întreaga lume, se dovedește un Patriarh destoinic și inspirat, plin de râvnă și dragoste față de Biserică. Da, sfinții noștri, de acolo, din casa Tatălui Ceresc, văd deplin munca istovitoare, dragostea jertfelnică a Patriarhului pentru tot poporul român, inclusiv pentru cei ce nu l-au înțeles întru totul.

Nu, nici Biserica și nici Patriarhul nu sunt singuri, ci acei care blamează Biserica neamului lor; ei vor rămâne însingurați și îndurerați, fiindcă au ales vrajba în loc de armonie, dezbinarea în loc de unitate, ura în loc de iubire.