Câte ziduri mai sunt de dărâmat în Europa?

▲ Un zid a căzut în Europa, un altul este încă în picioare ▲ În momentul în care europenii îşi strigă bucuria, marcând a douăzecea aniversare a căderii Zidului din Berlin şi a sfârşitul Războiului Rece, o mică parcelă a Uniunii Europene se află de treizeci şi cinci de ani în stare de război îngheţat: Republica Cipru, tăiată de nordul insulei de la invazia turcească din 1974, scrie „Le Monde“, principalul cotidian francofon de pe planetă ▲

La douăzeci de ani de la înlăturarea barierelor impuse de regimurile dictatoriale, presa europeană aminteşte de existenţa unor conflicte parcă nesfârşite pe bătrânul continent. Prestigioasa publicaţie „Le Monde“ arată cu degetul în special înspre drama ce persistă de treizeci şi cinci de ani între ciprioţi.

Este recunoscută de comunitatea internaţională, dar, de la ocuparea părţii de nord de către armata turcă, în 1974, „Republica Turcă a Ciprului de Nord“, autoproclamată de către ciprioţii turci, nu este recunoscută decât de Turcia.

Criza nu are efecte vizibile asupra Republicii Cipru, locuită de 900.000 de ciprioţi greci, în 2004 şi în zona euro în 2008, puternică, cu o creştere economică încă uşor pozitivă (0,2%) şi un şomaj scăzut (6%). PIB-ul pe cap de locuitor este de trei ori cel al „Ciprului Nord“, şi el în UE, dar unde valorile comunitare sunt îngheţate şi unde se plăteşte în lire turceşti.

Strada Lidri, partea greacă, un McDonaldâs şi magazine la modă strălucesc ca zeci de stele. În mijloc, mergând spre nord, strada se opreşte brusc şi ia un nume turcesc, Siret Bahçeli. Până în aprilie 2008, un zid o bloca complet. O gaură permite astăzi o trecere.

Ciprioţii intră cu paşaportul la ei în casă

Cu condiţia de a nu fi un colon turc, văzut rău de către ciprioţii greci, pentru a trece, ajunge să-ţi prezinţi paşaportul; însă, brusc, se schimbă lumea: cântece turceşti sfârâie în magazinele cu neoane mai rare, un minaret depăşeşte acoperişurile, trecătorii se fac mai rari, McDonaldâs nu a considerat oportun să se instaleze, semiluna steagurilor turceşti şi cipriote turceşti triumfă peste tot, doamnele poartă voaluri.

Mai departe, zona tampon adăposteşte resturile fostei ambasade franceze, o clădire neo-gotică invadată de vegetaţie şi jefuită după invazia turcă din 1974. Partea de nord a insulei este încă ocupată de 40.000 de soldaţi turci, în plus de cei aproximativ 200.000 de ciprioţi turci şi coloni veniţi din Turcia. Aceştia sunt împinşi la emigrare de Ankara pentru a creşte în mod artificial populaţia cipriotă turcească şi pentru a avea un câştig politic.

„Linia verde“ care taie Insula Cipru din est în vest şi despică ca briciul capitala Nicosia nu are totuşi violenţa unui Zid al Berlinului. Peretele din Cipru este făcut din bidoane, sârmă ghimpată dezordonată, blocuri de beton pe care au crescut pomi.

Numai ciprioţii turci construiesc şi supraveghează o graniţă care nu este recunoscută de ciprioţii greci. Din 2002, sub presiunea populară, s-au deschis puncte de trecere: trei în capitală, două în alte locuri din insulă. Dar ciprioţii greci preferă să nu treacă, decât să înfrunte ofensa de a-şi prezenta paşapoartele ca să intre „la ei în casă“.

Conflicte deschise în Europa

Ciprul este povestea a două comunităţi şi două temeri. Începând cu 1963, conflictul a provocat 5.000 de morţi. Din 1964, patru ani după independenţa ţării, ONU s-a instalat pe insulă ca o forţă-tampon. În 1974, lovitura de stat pusă la cale de colonei greci pentru a lipi insula de Grecia oferă un pretext pentru intervenţia Turciei. În 2004, Consiliul European a comis imprudenţa de a susţine aderarea Republicii Cipru la UE înainte de a realiza reunificarea. Ciprioţii greci au acceptat aderarea, dar refuză planul de reunificare al lui Kofi Annan. Negocierile au fost reluate cu greu, susţinute de bunăvoinţa preşedintelui cipriot Demetris Christofias, şi de liderul comunităţii cipriote turceşti, Mehmet Ali Talat. Fiecare doreşte integrarea Turciei în UE, care ar pune capăt acestui conflict din alte timpuri: în inima Europei, ocupaţia unei ţări de către alta.

Altundeva în Europa, conflicte mici persistă: Gibraltar, ţinut de britanici şi al cărui Guvern nu este recunoscut de Spania, cu Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei căreia Grecia, mândră de provincia sa omonimă, nu vrea să-i cedeze numele, Slovenia şi Croaţia, care abia încep să-şi rezolve disputa lor de frontieră. Uniunea Europeană, maşina de pacificat state, nu şi-a rezolvat încă disputele, încheie „Le Monde“.