Predispus de încărcătura genetică a înaintaşilor, crescut şi educat într-un anume stil, tânărul se află în faţa vieţii, înaintea viitorului, cu posibilitatea alegerii. Deşi istoria sau cultura primită joacă un rol important, determinanta principală a sensului, a direcţiei pe care omul o va adopta în viaţă este libertatea.
Nimeni nu a fost crescut de îngeri, toţi am crescut într-un mediu mai mult sau mai puţin prielnic pentru viaţa duhovnicească, dar faptul că vrem să avem sau nu o viaţă duhovnicească depinde doar de noi. Iar adolescenţa este cel mai bun prilej pentru a lua această hotărâre. Această perioadă de transformări hormonale şi structurale în trup se însoţeşte şi de crize spirituale şi instabilitate emoţională. Nu merge una fără alta. Ca fiinţă psihosomatică, omul participă întreg la suferinţa, dezvoltarea, schimbarea, metanoia sa (schimbarea minţii). Schimbarea minţii, a gândirii poate fi privită simplist ca lăsarea celor copilăreşti şi adoptarea gândirii şi comportamentului de adult. Dar aceasta nu are sens dacă nu se ia la rost sensul existenţei, dacă nu găsim Stabilul în această lume relativă. De aceea şi forţele tânărului sunt capabile dacă nu să spargă nuca tare a înţelegerii, măcar să se stabilească pe calea ce duce prin adevăr la viaţă.
Năzuinţele înţelepte, susţinute de voinţa tânără, puternică, pregătesc urcuşul duhovnicesc, fac facilă calea cea strâmtă şi întortocheată. Una e să te arunci în viaţă fără busolă şi compas, alta e să-ţi ştii destinaţia şi indicaţiile de drum. Toate acestea, pentru a trece examenul final, să ajungem la destinaţie luptând lupta cea bună a credinţei.
Importanţa separării
În momentul adolescenţei, omul începe să-şi caute libertatea, să-şi afle menirea. Un părinte care ar împiedica un astfel de act natural nu poate avea iubire paternă sau maternă adevărată. Încercând să-i împiedice dezvoltarea ca persoană liberă şi conştientă, părintele dispreţuieşte nobleţea propriului copil, îi împiedică dezvoltarea ca persoană umană dintr-o atitudine egoistă şi morbidă. El preferă închistarea, stagnarea, moartea omului ca devenire a persoanei. Un astfel de părinte nici nu se poate numi părinte, căci Părintele adevărat l-a creat pe om, fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru a creşte şi a se dezvolta în totalitate, oferindu-i suprema libertate de a putea spune "nu".
Adolescentul îşi caută sensul. El iese de sub oblăduirea familiei, această celulă a comuniunii, pentru a intra în comuniune deschisă cu toată lumea. Doar prin maturizarea survenită prin eliberarea de sub tutela părinţilor, omul poate de fapt să intre în adevărata comuniune cu ei. Fără această separare spre o unire mai deplină, omul nu este complet, nu este liber, nu este încă om.
Doar în libertate omul va putea fi capabil să primească şi să dăruiască, doar în mod liber el va putea participa la comuniunea de iubire totală şi completă cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Maturizarea la care accede tânărul îl va apropia mult mai mult şi mai statornic de părinţii de care iniţial s-a îndepărtat. În acest sens, părintele Simeon Kraiopoulos spune că "pentru a se desăvârşi în Hristos ca persoană, omul are nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la doisprezece ani şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi când se va afla într-o stare matură."
Riscurile adolescenţei
Una dintre cele mai mari probleme care apar pentru cel care creşte nu este neapărat aceea de a se răzvrăti împotriva a tot şi a toate, destul de frecventă la început, ci răul provine mai ales din persistarea în această stare. Crescând, omul tinde să se îndoiască de ceea ce a învăţat până la un anumit moment. Lucruri în care credea în copilărie, puerile s-ar putea spune, ca Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă, basme perpetuate de adulţii şugubeţi, scad încrederea şi în alte lucruri spuse, dar neverificate. Învăţarea presupune renunţarea la înţelesurile simple, iniţiale pentru a se cufunda într-o cunoaştere desăvârşită, capabilă de modelare şi asimilare. Acum apare experimentul, care se dovedeşte foarte folositor în cazul lucrurilor acceptate ca valori. Într-o lume în care valoarea se confundă cu nonvaloarea, trebuie ca tânărul să fie vigilent şi să apeleze la experienţa altora, căci "înţelept este cel ce învaţă din propriile greşeli, dar mai înţelept este cel ce învaţă din greşelile altuia". Tot ceea ce simte sau trăieşte omul a mai fost împărtăşit şi de altcineva. Întreaga omenire este o unitate psihosomatică, iar stările sufleteşti ale adolescenţei le-au împărtăşit cei ce au trecut prin ea. De aceea un rol foarte important îl au modelele pozitive pentru persoana care se dezvoltă. Ele trebuie căutate şi urmate. În acelaşi timp, prieteniile bune, cercuri de prieteni adevăraţi, trebuie cultivate, ajutorul lor fiind nepreţuit, mai ales în perioadele critice.
Ca o regulă generală, nu trebuie experimentat pe propriul trup. Nimeni nu şi-ar mai trata cu indiferenţă sau chiar distructiv acest trup care este atât de minunat prin alcătuire şi funcţiile îndeplinite. De aceea nu trebuie încercate lucruri noi şi controversate, mai ales pe un trup în dezvoltare. După 25 de ani, când trupul a trecut de climaxul său, experimentele s-ar putea efectua, dacă aceasta chiar se doreşte. Dar o greşeală făcută la vârsta adolescentină poate avea repercusiuni negative pentru întreaga viaţă, atât pe plan fizic, dar de multe ori pe plan spiritual, aproape imposibil de autoevaluat, în general lucruri a căror responsabilitate nu poate fi încă asumată.
Timpul adolescenţei este vremelnic, iar deciziile luate acum se schimbă pe măsura formării caracterului ce va defini persoana. Şi pentru că omul este o fiinţă în devenire, atunci "perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului", aşa cum spune arhim. Simeon Kraiopoulos. Deciziile luate la un moment dat pot fi radical schimbate în momentul următor, dar consecinţele îşi pun frecvent amprenta pe întreaga viaţă. De aceea trebuie chibzuinţă şi mai ales răbdare şi îngăduinţă cu dezvoltarea propriei persoane.
A fi sau a nu fi
Trecând prin adolescenţă, individul este chemat să devină persoană. De la trăsăturile copilăreşti nedefinite, omul începe să se diferenţieze tot mai mult de ceilalţi, prin modificări ce par a fi pe deplin conturate la sfârşitul adolescenţei, deşi ele vor putea fi observate şi după această vârstă. Formându-şi aspectul vizibil, omul este chemat la o formare ce îl va defini, ce se cere conturată pentru viaţa ce îi este pusă înainte, viaţă pe care se pregăteşte să o ia în piept.
Acum este momentul alegerii, acum se încearcă drumuri şi se defineşte calea. Este foarte importantă căutarea şi apoi asumarea unei căi în viaţă, este crucială alegerea unui set de principii cât mai bune. De aceea, în alegerea pe care tânărul e nevoit să o facă, criteriul cel mai important trebuie să fie caracterul de valoare pentru propria persoană. Ce este bine pentru mine? Dacă aceasta se va face corect, el va evita uşor şi egoismul, căci nu se va lăsa influenţat de idei preconcepute, de tendinţe inovatoare, nu va stagna în stereotipuri populare, nu se va lăsa pradă iluziei plăcerii sau unei probabilităţi minime. Căutându-şi binele propriei persoane, dincolo de iluzii sau hedonism, omul va parcurge calea adevărului spre viaţă. Doar aşa el va putea ajunge fără prea mari dificultăţi la adevărata plăcere ce îi va împlini fiinţa.
Dacă tânărul eşuează în a face o alegere, oscilează mereu între bine şi rău, viaţa lui va fi o continuă pendulare, va năzui mereu spre viaţă, deşi va alege moartea. Iar aceasta se va întâmpla până la finalul marelui examen al morţii, când el va alege viaţă împlinită pentru totdeauna sau va persista într-o continuă negare şi respingere a ei. Alegerea e în mâna fiecăruia.
