Poate că adopţia la distanţă reprezintă o alăturare de termeni un pic exagerată, având în vedere că a adopta înseamnă să iei un copil la tine acasă, să-i fii părinte cu adevărat, la bine şi la rău, pentru tot restul vieţii. Adopţia la distanţă poate oferi şanse mai bune unui copil aflat însă într-o ţară săracă. Părintele sau părinţii adoptivi ai unui astfel de copil aflat departe investeşte material şi afectiv atât cât se poate, având în vedere distanţa. Deşi pare ceva un pic ciudat, este o metodă prin care un om cu stare materială bună îi oferă unui copil foarte sărac dintr-o ţară îndepărtată un trai cât de cât decent.
De-a lungul timpului, mai multe persoane publice din România au ales să înfieze copii din centrele de plasament româneşti pe care să-i crească ca şi când ar fi propriii lor copii. Teo Trandafir, Luminiţa Anghel, Oana Sârbu sunt câteva vedete care au oferit şansa unor copii de a avea o viaţă normală, fără lipsuri materiale şi mai ales cu dragoste maternă. Însă, în ultimii ani, auzim tot mai des de adopţia la distanţă. Andreea Marin este vedeta care a ales să adopte în acest mod doi copii defavorizaţi, o fetiţă din Niger şi un băieţel din China. Ce înseamnă însă adopţia la distanţă, ce presupune ea? Sunt întrebări pe care, cu siguranţă, ni le-am pus cu toţii la un moment dat. Este aceasta doar o modă sau chiar ajută nişte copii să-şi îmbunătăţească nivelul de trai? Ajutorarea individuală a unui copil pe care îl poţi alege după regiune, ţară, sex şi vârstă îţi poate permite să creezi o legătură specială cu acel copil pe care ai decis să-l "înfiezi" la distanţă. Există unele agenţii şi orfelinate care oferă oamenilor dornici de astfel de acte generoase o bază de date despre copiii care au nevoie de astfel de "înfiere". Unele agenţii cer fotografii ale posibililor părinţi şi ale rudelor apropiate pentru a căuta un copil cu trăsături asemănătoare.
Copii ajutaţi până la 18 ani
Adopţia la distanţă nu înseamnă să trimiţi bani unui copil o dată la câteva luni sau să vorbeşti cu el când îţi aduci aminte, ci să ai grijă de el consecvent, cel puţin până la 18 ani, să te implici în educaţia lui, să îi fii alături din punct de vedere material, dar şi sufleteşte. Se numeşte adopţie la distanţă tocmai pentru că acel copil nu este lângă cel care îi oferă sprijin, ci trăieşte într-o altă ţară, într-un alt colţ al lumii. De asemenea, adopţia la distanţă presupune să corespondezi cu copilul, să existe vizite reciproce, în vacanţe sau de câte ori este posibil. Din banii primiţi, copilul va beneficia de hrană, de servicii medicale şi educaţie. Conceptul de bază al adopţiei la distanţă îţi permite să ajuţi un copil dintr-o zonă foarte săracă, fără să-l desparţi de familie sau de cultura proprie.
Trebuie multă informare înainte de a adopta la distanţă
Cine doreşte să adopte la distanţă un copil trebuie să fie bine informat, pentru a fi sigur că vrea cu adevărat să facă acest demers. Indiferent de motivele pentru care cineva vrea să facă acest lucru, este necesar să adune cât mai multe informaţii. Este bine să angajeze un avocat care îşi desfăşoară activitatea în ţara din care este copilul. Acesta îi va oferi un preţ real al costurilor, îi va spune care este perioada de aşteptare, care sunt toate formalităţile necesare acestei proceduri. Costurile unei adopţii la distanţă sunt variabile, depinzând în mare măsură de transport. Înainte de a face acest pas, părinţii trebuie să fie lămuriţi în orice aspect care îl priveşte pe cel mic. Orfelinatele din ţările străine furnizează de obicei informaţii despre situaţia medicală a copilului, despre familia sa şi despre mama naturală. Aceste centre îi vor trimite şi poze ale copiilor de adoptat.
Sponsorizarea periodică nu este adopţie la distanţă
În întreaga lume există diferite organizaţii care se ocupă cu astfel de cazuri de adopţii sau sponsorizare a celor defavorizaţi. Organizaţia "Salvaţi Copiii!" este una dintre ele şi a început să deruleze primele programe de adopţie la distanţă sau sponsorizare a copiilor nevoiaşi în 1940. Sponsorizarea periodică a unui copil dintr-o ţară săracă nu reprezintă adopţie la distanţă, ci doar ajutorarea din când în când a celui sărac. În general, organizaţiile umanitare îşi desfăşoară programele în ţările din Africa, unde copiii trăiesc într-o sărăcie lucie, fără apă potabilă, fără curent electric, fără posibilitatea de a învăţa şi de a merge la medic. Orice persoană care vrea şi îşi permite să facă un bine poate alege să sponsorizeze un copil dintr-o ţară extrem de săracă sau să facă o donaţie periodică unei mici comunităţi, putând în acest mod să îmbunătăţească nivelul de trai al unor oameni amărâţi.
A fi binefăcător şi a fi părinte adevărat
Despre acest aspect ne-a vorbit şi pr. Roman Romeo Ene, referent cultural la Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei: "Atunci când folosim termenul adopţie, cu referire la copii, trebuie să ştim că se referă la "a înfia", "a primi în familie". Deci, acest lucru presupune o atenţie sporită: educaţie, îngrijire de cele materiale şi spirituale, încurajare, afecţiune şi chiar mai mult, dragoste. Dar nu orice dragoste, ci dragoste părintească. Un vechi dicton spune că un copil nu-i datorează părintelui viaţa, pe cât îi datorează educaţia, iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că "nu e părinte cine naşte, ci e părinte cine creşte un copil". Bineînţeles că este foarte importantă naşterea de prunci, dar mai importantă este atenţia care se acordă ulterior copilului. În zilele noastre, familiile aşa-numite moderne interrelaţionează din ce în ce mai puţin. Dacă în timpul zilei părinţii sunt la serviciu, iar copilul este la şcoală sau este crescut de o bonă, după programul de lucru, tatăl se aşază la televizor, mama este în bucătărie, iar copilul, în faţa calculatorului. Mai grav este când părinţii nu au nici cea mai mică idee despre nevoile sufleteşti ale propriilor copii, pentru că sunt foarte ocupaţi sau sunt plecaţi în străinătate şi se mulţumesc doar să le ofere bani copiilor pentru a duce o viaţă fără lipsuri. Poate că acelaşi lucru am spune şi despre ceea ce unii numesc "adopţie la distanţă", să "adopţi" un copil pe care nu-l simţi, nu-i vezi creşterea sau de la care primeşti, din când în când, unele fotografii şi scrisori sau mici clipuri prin internet. Nu te poţi numi părinte adevărat, ci, cel mult, un binefăcător. Este un lucru foarte frumos şi chiar încurajator să ajuţi financiar un copil aflat în diferite lipsuri materiale şi care va putea să se întreţină până la terminarea studiilor cu ajutorul pe care tu îl oferi, dar să fim convinşi că numai implicarea afectivă în viaţa unui copil poate da valoare relaţiei părinteşti. Ar trebui să recurgem la astfel de acte de binefacere nu numai faţă de copiii aflaţi în nevoi, ci şi faţă de bătrânii singuri şi neajutoraţi sau faţă de persoanele cu dizabilităţi".
