Creştinismul a marcat pentru totdeauna viaţa popoarelor care l-au îmbrăţişat. Prin intermediul acestuia, oamenii au înţeles că viaţa aceasta nu este scopul unic al existenţei lor, că pregătirea pentru întâlnirea Dumnezeului celui viu, a Celui care se jertfeşte pe cruce, pentru ca apoi să biruiască moartea prin înviere, este destinaţia spre care ne îndreptăm. Tocmai de aceea, întreaga noastră existenţă trebuie pusă în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, pentru ca în acest fel să putem primi răspuns bun de la Dreptul Judecător.
Rodirile credinţei creştine în sufletele oamenilor sunt multiple: în primul rând, cele de natură spirituală şi, în al doilea rând, cele de natură materială. Cele de natură spirituală ating latura sufletească a fiecăruia, zămislind iubire, credinţă, pace, dreptate, virtuţi care îmbogățesc modul nostru de viaţă, care dau sens existenței noastre. Împlinirile materiale sunt cele vizibile în viaţa omului, a comunităţii şi a societăţii omeneşti. Astfel de rodiri sunt cele culturale, economice, social-politice. Toate aspectele materiale ale vieţii umane au fost şi vor fi influenţate de religia creştină, de spiritualitatea poporului care a primit pe Hristos.
Clerul ortodox, care şi-a desfăşurat misiunea şi pastoraţia printre români, a desfăşurat o întreită slujire, asemenea Mântuitorului Hristos: a îndrumat credincioşii pe calea mântuirii, fiind în fruntea acestora atât în momentele de bucurie, cât şi în momentele de încercare; a învăţat poporul, promovând cultura şi limba română; a slujit cu timp şi fără de timp neamul românesc, tămăduind rănile sufleteşti, cercetând păcatele şi îndreptând viața păstoriţilor.
La noi, de la început, Biserica a fost una cu națiunea română
Pe tot parcursul istoriei noastre, Biserica Ortodoxă a fost singura instituţie care a rămas credincioasă poporului român. Vicisitudinile istoriei abătute asupra noastră nu au schimbat niciodată apartenenţa spirituală la Biserica dreptslăvitoare. Aceasta, prin clericii săi, a adus mângâiere în necazuri şi sprijin în nevoi, a încreştinat pe noii-născuţi ai poporului, s-a veselit la întemeierea familiilor creştine şi a prohodit pe cei care plecau din această lume. Cea care „nu i-a lăsat singuri a fost Biserica lor, care a devenit românească şi una cu naţiunea română”.
Clericii ortodocşi români au avut un rol deosebit de important în comunitatea unde şi-au desfăşurat pastoraţia şi misiunea. Ei au păstrat nealterată unitatea de credinţă cu Ortodoxia, fără a cădea în vreo erezie, au păstrat unitatea de neam şi limbă a tuturor românilor, contribuind la realizarea marilor noastre idealuri naţionale.
Misiunea preoţilor români s-a materializat în câteva ipostaze specifice: cea de păstori sau îndrumători ai enoriaşilor, de slujitori ai Sfintelor Taine și ai Sfintei Liturghii şi de tămăduitori al sufletelor. Episcopii şi mitropoliţii Bisericii au propovăduit credinţa ortodoxă, sfătuind pe domn, participând la marile evenimente din viaţa ţării. Amprenta lăsată de Biserică asupra vieţii noastre româneşti, asupra culturii şi spiritualităţii noastre, poate fi observată de oricine se apleacă asupra istoriei şi culturii române.
Pilonul de rezistenţă al neamului românesc, de la ţăran la domn, care a creat coeziune sufletească, a fost spiritul creştin. Tocmai de aceea, în sânul poporului român, din cel mai îndepărtat cătun până la curtea domnească, slujitorii Bisericii se bucurau de respect, fiind consideraţi oameni care pot ajuta la trecerea cu bine prin încercările grele ale istoriei.
Biserica Ortodoxă a fost un factor coagulant pentru poporul şi statul român. A pregătit şi desăvârşit marile evenimente din viaţa poporului român, a ridicat moralul chiar şi în cele mai grele momente ale sale, a dovedit și transmis înţelepciune în momente critice.
În vremuri de alegere a luminii de întuneric, clericii nu au ezitat să arate calea cea bună
Biserica Ortodoxă a reprezentat pentru poporul român un factor de stabilitate şi cultură. În toate perioadele istorice, din punct de vedere cultural, Biserica Ortodoxă Română a jucat un rol imens. În ciuda timpurilor de restrişte, a vitregiilor vremurilor care s-au abătut asupra noastră, când românii erau copleşiţi de presiunea exercitată de dușmani, Biserica a fost unul dintre factorii fundamentali ai continuării existenţei bimilenare pe acest pământ. „Biserica a fost dintotdeauna instituţia sacră şi mântuitoare cu care ne-am apărat şi conservat în timpurile de grea încercare, naţionalitatea, datinile, tradiţiile şi limba, care este odorul cel mai scump al unei naţiuni. Biserica fiind prin urmare pentru români fundamentul pe care se reazemă existenţa lor naţională, voievozii lor n-au nimicit-o şi nici au surpat-o, ci rezemaţi pe ea, pe credinţa tare şi nestrămutată în Atotputernicul, biruiau pe popoarele care căutau să nimicească existenţa lor şi făceau fericirea poporului.”
Urmând pilda Mântuitorului Iisus Hristos, bisericile şi mănăstirile noastre au fost locul unde au fost ridicate primele şcoli, locul unde preoţii şi cântăreţii de strană au predat învăţătura buchiilor, locul unde copiii românilor au învăţat ştiinţa de carte. De altfel, şcoala românească îşi are începuturile în tinda Bisericii. În mănăstirile noastre, călugării învăţaţi au creat adevărate şcoli de copişti sau de meşteri tipografi, au tradus, copiat şi tipărit carte slavonă, românească sau grecească, fiind de un real folos pentru edificarea culturală a poporului român. „În istoria culturii vechi româneşti, şi anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, adevăraţi îndrumători în vremuri de alegere a luminii de întuneric, ctitori de limbă, de cultură şi de unitate românească.”
Preoții satelor, repere morale pentru societatea românească încă din vechime
Pentru perioada în care şcoala românească încă nu funcţiona, clericii Bisericii Ortodoxe Române au pus bazele şi au dus povara bunei desfăşurări a întreţinerii învăţământului românesc. Chiar şi atunci când domnul sau boierii nu au reușit să susţină învăţământul românesc, Biserica Ortodoxă şi-a îndeplinit cu prisosinţă rolul său de sprijinire şi promovare a şcolii şi ştiinţei de carte printre români. Cu sprijinul clerului bisericesc, şcoala românească a făcut paşi importanţi spre: alfabetizarea poporului român, ridicarea sa culturală, crearea de elite culturale şi spirituale. Astfel, „preoţii satelor întruneau dubla calitate de îndrumători spirituali şi membri marcanţi ai instanţelor săteşti de judecată”.
Cunoscător al ştiinţei de carte, preotul, care de multe ori era şi dascălul copiilor comunităţii, se dovedea a fi de un real folos neştiutorilor de carte din comunitate: ajuta la redactarea corespondenţei celor care-i solicitau ajutorul; era martor şi garant pentru credincioşii săi; era printre cei mai însemnaţi gospodari ai comunităţii, fiind un exemplu pentru toţi.
Mănăstirile noastre, „universitățile neamului românesc”
Monahii şi ierarhii Bisericii au promovat cultura în mijlocul poporului român. Așezămintele monahale au fost adevărate focare de cultură şi spiritualitate românească. Aici, limba română a crescut şi s-a dezvoltat, cultivată de monahii cu dragoste de Dumnezeu şi cultură. Acești monahi tipografi vor tipări cărţi în slavonă şi română atât de necesare Bisericii Ortodoxe şi neamului românesc. Răspândirea cărţii scrise şi, mai apoi, a celei tipărite, a contribuit la edificarea culturală a poporului român.
Mănăstirile noastre au constituit locul unde au fost înfiinţate primele biblioteci româneşti. Aici, călugării au ostenit la adunarea şi păstrarea cărţilor tipărite spre a servi slujitorilor bisericeşti şi nu numai. Printre cele mai renumite biblioteci mănăstireşti se află şi biblioteca de la Mănăstirea Mărgineni, fondată de postelnicul Constantin Cantacuzino, biblioteca de la Mănăstirea Hurezi, înfiinţată de domnul Constantin Brâncoveanu, şi biblioteca de la Mănăstirea „Sfântul Sava” din Bucureşti.
În ciuda influenţelor exercitate de regimul turco-fanariot, Biserica Ortodoxă Română va promova, în mănăstirile neînchinate, în centrele eparhiale şi bisericile de mir, limba şi cultura românească. „În Biserică a văzut neamul românesc lumina slovei şi aici au strălucit primele torţe ale culturii şi literaturii noastre. În lăcaşul Bisericii au luat fiinţă primele şcoli şi tiparniţe, iar bisericile şi mănăstirile noastre au fost primele focare de la care a radiat lumina învăţăturii şi a scrisului.” Marele nostru istoric Nicolae Iorga numea mănăstirile noastre ortodoxe ca fiind „universităţile neamului”.
