Bogăţia şi sărăcia, „două ispite periculoase“

Purtând cu sine handicapul a 45 de ani de comunism, societatea românească a ultimilor 20 de ani s-a dezvoltat haotic, arzând unele etape, trecând cu repeziciune peste altele, totul într-o grabă a oamenilor de a acumula, de a avea cât mai mult. Bogăţia extremă s-a delimitat, astfel, în foarte scurtă vreme, de sărăcia extremă, ambele la fel de periculoase. Ce implicaţii au aceste două stări asupra psihicului uman? Ce recomandă Biserica credincioşilor săi? Cât de grav este păcatul lui "a avea" prea mult?

Un raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice evidenţia, la finele anului trecut, că România se află între ţările europene cu o incidenţă mare a sărăciei relative, categoriile de populaţie cele mai expuse riscului de sărăcie fiind copiii, vârstnicii singuri, agricultorii, şomerii şi pensionarii agricultori. Datele oficiale arată că gradul de sărăcie este mai ridicat la populaţia din mediul rural şi populaţia din regiunile Nord-Est, Sud-Est şi Sud-Vest. Alte cifre relevante arată că veniturile medii ale gospodăriilor din România reprezintă mai puţin de un sfert din media veniturilor gospodăriilor din vechile state membre ale UE şi jumătate din cele ale populaţiei din primele zece noi state membre.

Trecerea de la comunism către capitalism a produs o polarizare a societăţii în două clase distincte: cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci, clasa de mijloc, respectiv persoanele cu venituri medii şi cu un nivel de trai decent ocupând o proporţie infimă în raport cu celelalte două categorii sociale. Ambele stări, atât bogăţia, cât şi sărăcia, sunt nocive într-o societate în care discrepanţele sunt atât de evidente. Cel sărac va tânji tot timpul să devină bogat, trecând peste orice, încălcând normele morale, dorindu-şi să aibă cât mai mult şi uitând să mai trăiască firesc, iar cel prea bogat va ajunge să uite ce înseamnă viaţa normală, să nu mai ştie să trăiască şi pentru ceilalţi, devenind sclavul propriei averi. "După mine, bogăţia în exces şi sărăcia în exces sunt două mari vicii. Din cauza sărăciei se ajunge la dorinţa de a avea mult, cât mai mult. Sărăcia nu-i bună. Modestia e bună pentru antrenamentul vieţii, dar când e deja exagerată, când seamănă mai mult cu sărăcia, e un sfetnic rău. A fi sub nivelul de trai e deja un viciu social. În America, mai ales, sunt semnalate frecvent cazuri în care sărăcia împinge către nebunie. În special, în contextul crizei pe care o traversează. Cât despre bogăţie, foarte rar pot să găsesc un om excesiv de bogat care să merite stima profundă pe care o acord unuia mai modest ca avere, dar cu un suflet bogat. Bogaţii cumpără maşini care nu merg cu 100 km/oră, ci cu peste 200, nu ştiu să pună frână marilor tentaţii, sunt grăbiţi să se îmbogăţească. Dar repede! Vor musai să trăiască foarte bine, să aibă o casă cu 16 camere şi 3-4 maşini în curte. Pentru ce?", explică prof. univ. dr. Constantin Romanescu, psihiatru.

Lipsa unei culturi sociale duce către setea necontrolată de înavuţire

Setea de a avea, graba de a deveni bogaţi peste noapte, pentru ca apoi să nu mai ştim ce să facem cu propria avere, sunt determinate de unele tare pe care românii le-au dobândit în lungii ani de comunism. Lipsa unor bunuri de consum elementare, gândul că acestea nu ar fi putut fi dobândite niciodată, abundenţa de după Revoluţie, toate au avut ca efect o dorinţă acerbă de acumulare. Trecerea către capitalism s-a produs, astfel, forţat, iar oamenii nu şi-au mai amintit ce înseamnă echilibrul, decenţa, cumpătarea. "După o perioadă grea, de aproape 45 de ani de comunism, oamenii descoperă libertatea, care, uneori, îi ia pe nepregătite. Nu avem o cultură socială, astfel încât să ştim să departajăm foarte clar un rol, un înţeles al lucrurilor şi o măsură în toate. Important este ca liberul nostru arbitru să funcţioneze astfel încât balanţa sa între trup şi suflet să fie în echilibru", consideră pr. Gabriel Cazacu, parohul Bisericii Caşin - paraclis patriarhal, din Bucureşti.

"Dacă trăim în material, vom culege materialul"

Biserica recomandă creştinilor săi să strângă comori în împărăţia lui Dumnezeu, şi nu pe pământ, căci atât bogăţia, cât şi sărăcia nu fac altceva decât să deturneze fiinţa umană de la mersul firesc al lucrurilor. Teologii consideră că bogăţia îl transformă total pe om, menţinându-l în mrejele traiului material, pe când sărăcia e periculoasă prin faptul că perverteşte fiinţa umană, o duce pe calea compromisului, a lăcomiei şi nu-i lasă timp pentru se gândi la suflet.

"Ambele sunt două ispite periculoase. Bogăţia îl conduce pe om şi-i spune că acolo unde este comoara ta este şi inima ta. Însă comoara noastră trebuie să fie în împărăţia lui Dumnezeu, nu aici, pe pământ. Sărăcia te împinge către a face compromis, către a ieşi din natura firească a lucrurilor şi a personalităţii tale şi a accepta să te transformi în ceea ce ţi se cere de către mediu, de către societate, de către factorii sociali, care impun, uneori, regulile în democraţiile tinere", susţine părintele Cazacu.

Chiar dacă a-ţi câştiga existenţa şi a asigura un trai decent familiei constituie o îndatorire morală a fiecăruia dintre noi, aceasta nu trebuie transformată într-o goană neîntreruptă, de-a lungul întregii vieţi, după tot ceea ce este material. De aceea, un bun creştin trebuie să ceară sfatul preotului, ori de câte ori simte că nu se află pe calea cea bună, şi să intre în disciplina măsurii şi a echilibrului în toate. "Noi suntem măsura lucrurilor ce ni se întâmplă. Depinde de noi pe ce punem accentul în această viaţă. Dacă trăim în material, vom culege materialul şi ne vom jertfi sufletul şi viaţa către această destinaţie. Năzuinţele creştinului trebuie să fie spirituale şi, aşa cum ştim că ne învaţă Biserica, noi trebuie să-i învăţăm pe oameni că cele cu adevărat nepieritoare sunt valorile ce sunt zidite pentru împărăţia cea cerească. Trebuie să ţinem cont în primul rând să hrănim sufletul şi să trăim pentru veşnicie în aceeaşi măsură", explică părintele Gabriel Cazacu.