Rolul persoanelor cu handicap în viaţa noastră este cel al unui pod de flori care nu poate fi străbătut decât pe dedesubt, dacă ne aplecăm cu smerenie şi sete după izvorul iubirii dumnezeieşti necondiţionate. De-abia după moartea unei persoane cu nevoi speciale înţelegi că ai avut graţia de a cunoaşte, poate, pe unul dintre acei martiri ai Bisericii, de ale căror suferinţe nu sunt vrednice toate pătimirile noastre.
Ne doare mai puţin când ne mor handicapaţii. Este un cuvânt greu acesta, dar, din păcate, nu mai puţin adevărat. Dar cum se explică acest fapt? Prin aceea că, în general, sentimentul de durere este amestecat şi cu aprecierea utilităţii, a valorii intelectuale, materiale sau a însuşirilor fizice ale celuilalt. Mai tare îl plângem pe un om deştept şi talentat care pleacă dintre noi, decât pe un om cu handicap. Mai tare deplângem moartea unei femei frumoase, decât a uneia urâte. Mai tare deplângem moartea unui om bogat, decât a unui coate-goale. Suferim mai mult pentru străini, mai ales dacă au fost persoane publice, vedete sau, pur şi simplu, oameni sănătoşi, care au produs ceva, au lăsat ceva mărgăritare în urma lor. În schimb, pe cei care sunt ai noştri, dar sunt bolnavi şi "nefolositori", lesne îi uităm, uşuraţi că am scăpat şi noi, şi ei, de un chin.
Utilitarismul iubirilor condiţionate
Iubim adesea neautentic, interesaţi nu de omul ca atare, ci de ceea ce face şi are fiecare, în primul rând material, apoi spiritual şi intelectual. De aceea nici nu ne preţuim handicapaţii, până acolo unde să îi putem iubi dezinteresat, ca semeni ai noştri şi efigii christice. Nu ai pentru ce "calităţi" să îi iubeşti, cu ce "calităţi" ale lor să te mândreşti înaintea altora, ca părinte, ca iubitor. Există şi excepţii, de persoane ilustre cu handicapuri severe, poate cel mai cunoscut fiind cazul fizicianului Stephen Hawking, dar acestea nu confirmă decât regula.
Psihiatrul Victor E. Frankl remarca faptul că valoarea umană este frecvent judecată, în funcţie de utilitatea acesteia în societate. Valoarea persoanei nu este însă condiţionată de nimic. Spre exemplu, referindu-se la categoria vârstnicilor, el observa că aceştia, într-adevăr, nu mai au şanse şi mari posibilităţi în viitor. Dar, "în locul posibilităţilor din viitor, ei au realitatea prezentului - potenţialităţile pe care le-au actualizat, rosturile pe care le-au atins, valorile pe care le-au realizat, şi nimeni şi nimic nu le mai poate lua aceste bunuri din trecut" ("Omul în căutarea sensului vieţii").
Bolnavul psihic şi mintal, între condamnare şi batjocură
Ceea ce se cuvine să înţelegem din capul locului este că persoanele cu handicap nu sunt "bătute de Dumnezeu" şi nu "merită" ceea ce li se întâmplă. O persoană cu tulburări psihice poate manifesta un grad de imaturitate, dezechilibru interior sau dependenţă de alcool sau droguri. În cazuri grave, aceasta nu poate înţelege semnificaţia şi consecinţele comportamentului său. Dar nu îi putem incrimina pe oameni ca "păcătoşi" şi să ne spălăm pe mâini de responsabilitate faţă de ei. Domnul Hristos ne atrăgea atenţia că şi cine va zice aproapelui său "nebunule" - sau, în termeni mai moderni, "handicapatule!" - va fi vrednic de "gheena focului".
Când suntem mai necopţi ca vârstă şi în minte, suntem tentaţi să luăm în derâdere comportamentul unei persoane bolnave psihic sau mintal. Aceasta se poate bâlbâi la nervi, să îi scape mâncarea din lingură, să ducă la ureche o cană cu apă, să fie lipsită de orientare în spaţiu, încât, ieşind din casă, cu greu să mai găsească drumul înapoi, să îşi pună în pericol sănătatea şi securitatea personală, rămând pe gânduri, de exemplu, chiar pe trecerea de pietoni.
Sau întâlneşti pe cineva cu dificultăţi majore de achiziţie a informaţiilor şi de învăţare. Îi repeţi de zece ori şi mai bine o idee, dar tot nu o poate reţine. Eşti tentat să râzi de el, ca şi coleg de clasă, ori să îl cerţi, ca profesor, ca părinte, să îl acuzi de un comportament "distrat". Acesta poate fi însă un bolnav mintal. Deşi este normal ca inteligenţă în majoritatea situaţiilor, bolnavul mintal prezintă dificultăţi de învăţare sau de achiziţie a cunoştinţelor. Afecţiunile unui bolnav mintal sunt, deci, exclusiv cognitive.
Retardarea mintală şi cauzele ei
Handicapurile mintale comportă o întârziere a dezvoltării intelectuale şi "sunt legate de patologiile sarcinii sau ale naşterii, de origine infecţioasă sau vasculară. O altă cauză, responsabilă de aproximativ 70% din deficienţele mintale profunde, o reprezintă "unele patologii neaccidentale, precum aberaţii cromozomiale, malformaţii ale sistemului nervos central, sindrom polimalformativ sau anomalii metabolice". Aceste alterări ale sănătăţii genetice sunt inexplicabile "într-o treime din cazuri".
De altfel, potrivit sursei citate, "cauzele bolilor mintale nu sunt încă pe deplin cunoscute". Unul dintre factorii incriminaţi este moştenirea ereditară, genetică a bolii psihice, dar care nu a fost demonstrată, certă fiind doar "tendinţa ca în anumite familii să apară (mai mult ca în alte familii) acest tip de boală". Dezechilibrul în funcţionarea biochimică a creierului şi factori de mediu - lipsa armoniei familiale, stresul, conflictele profesionale, sociale şi interpersonale, pierderea cuiva drag etc. - provoacă sau favorizează instalarea unor boli psihice.
Conform datelor statistice aflate în evidenţa instituţiei noastre la 31.12.2010, dintr-un număr total de 691.579 de persoane cu handicap, 92.656 sunt persoane cu handicap psihic. Dintre persoanele cu handicap neinstituţionalizate, cele cu handicap mintal sunt în număr de 108.331, iar cele cu handicap psihic, de 88.393. În ceea ce priveşte încadrarea în muncă, persoanele cu handicap mintal sunt în număr de 902, iar cele cu handicap psihic sunt în număr de 1484", informează Serviciul Comunicare şi Relaţii cu Publicul al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Omul bolnav este icoană a pătimirilor christice
Sfinţii Părinţii accentuează că la originea oricărei boli este păcatul, fie pentru păcate proprii, fie pentru păcatele altora. Unii dintre noi sunt "aleşi" să sufere pentru a ispăşi nedreptăţile altora. La sânul lui Avraam vor intra şi se vor încălzi, dar aici vor suferi de frigul durerilor şi de răceala batjocurei, eschimoşi inocenţi ai veşniciei. Noi, ceilalţi, care suntem sănătoşi, suntem chemaţi nu doar să ne ducem propria cruce, dar să şi răbdăm ceea ce Cuvioasa Maria Skobţova (1891-1945) numea "sabia cu două tăişuri, care nu este aleasă de bunăvoie şi care constituie crucea celorlalţi". Deschiderea către celălalt comportă nu riscul, ci chiar certitudinea că vei fi rănit. Relaţia cu celălalt îţi răpeşte o anumită libertate de mişcare. Bolnavul psihic, mintal sau cu handicap fizic este crucea vie pe care îţi sunt pironite mâinile şi picioarele. Trăieşti în gravitaţia acestei cruci vii, din compătimire, din datorie şi, nu în ultimul rând, din iubire. Bolnavii nu sunt însă o povară, ci un dar pentru noi cei sănătoşi, căci ne oferă privilegiul de a munci la mântuirea noastră prin slujirea lor. Nu suntem atât datori celor bolnavi să îi îngrijim, cât, mai ales, datornici, pentru diamantele în care ne preschimbă lacrimile şi sudoarea.
