Se poate ghici nivelul de demnitate socială al unei ţări doar uitându-te la felul în care arată bătrânii ei. Este o constatare simplă, directă, la îndemâna oricui. Spre disperarea românilor, sunt voci care, mânate de un cinism înfiorător, spun că societatea nu ar mai avea nevoie de bătrâni. Iar ceea ce se întâmplă cu persoanele de vârsta a treia din România, felul în care ele arată, în care sunt tratate de stat şi chiar de propriile familii par a confirma opinia rătăciţilor şi defini nivelul aproape de zero al demnităţii noastre sociale. Ceea ce ne va adânci şi mai mult în rătăcire este uitarea. Uitarea cuvântului lui Dumnezeu, care spune că a ne cinsti părinţii este o poruncă.
Tăcuţi, trişti, necăjiţi, disperaţi, se strecoară fantomatici pe lângă noi, ca pe lângă pereţii îngheţaţi ai unei barăci. Pentru mulţi dintre ei, viaţa şi-a cam încheiat socotelile. Speranţa are un singur sens: spre pământ. Când neputinţele nu mai pot fi suportate, îşi adună de prin colţuri amintirile, hainele vechi de sărbătoare şi le scot la colţul blocului, pe o foaie de ziar, oferindu-le pe nimic eventualilor cumpărători. Unii au fost cândva "cineva". Acum, au ajuns să trăiască în ruşine, în milă şi dispreţ.
Ei sunt bătrânii României anului 2011. Ei sunt părinţii şi bunicii noştri. Reflecţia în oglinda timpului a ceea ce vom ajunge şi noi, cei care mai apucăm, peste câteva decenii. O Românie tăcută, incapabilă să se ajute singură. Un alt fel de Românie pe care unii inconştienţi, împinşi de un cinism înfiorător, o doresc "scăpată" de povara bătrânilor, pe care îi acuză de toate neputinţele ţării şi ale lor. O Românie mai "uşoară", care s-ar putea dezvolta mai rapid fără acest "rezid", ajungând probabil la strălucirea cutiei de conservă de pe care au smuls eticheta cu termenul expirat.
Cu pensii simbolice, trataţi cu dispreţ de autorităţi, abandonaţi prin spitale, aziluri sau ospicii de propriii copii, închişi ca animalele prin beciuri insalubre, bătrânii României se sting încet-încet, resemnaţi, sau se sinucid, preferând dezonoarea morţii în locul vieţii lipsite de demnitate. Puţini dintre ei se mai bucură. Se mai simt oameni, vii şi utili familiei, copiilor, nepoţilor.
Un scenariu şi o ţară cu 5,5 milioane de pensionari
Un scenariu nici optimist, nici pesimist, schiţat de experţii Băncii Mondiale, spune că, în 2040, România va avea doar 16 milioane de locuitori, dintre care jumătate vor fi pensionari. O ţară ieşită la pensie, cu bătrâni pe care nu va mai avea cine să-i întreţină. O societate muribundă. Lipsită de trecut şi de perspectiva viitorului.
Cu pensia de la stat, nimeni nu ar mai putea supravieţui.
Păstrând proporţia, astăzi, situaţia nu este departe de scenariul Băncii Mondiale. Suntem o ţară cu 5,5 milioane de pensionari şi cu doar 4,3 milioane de contribuabili. Mai mult de jumătate dintre români au 36, 37 de ani, iar în 2050, majoritatea românilor vor avea peste 51 de ani. Va fi foarte posibil să muncim până la 70 de ani, adică până la bătrâneţe. Singura speranţă care ne-a mai rămas este să nu apucăm să trăim prea mult, altfel viaţa ne va fi un infern.
Problematica vârstei a treia îi disperă pe unii semeni ai noştri. "Fac parte dintre cei amărâţi, dar prostia celor de vârsta mea mă înspâimântă. Am avut politicieni puţini, e drept, care s-au uitat la noi, iar această specie de români care sunt de seama mea, la alegeri, i-au răsplătit cu şuturi în fund. Aşa că eu spun că-şi merită soarta. Nu-i mai căinaţi, că atât merită", îşi descărca amărăciunea şi disperarea un bătrân pe net, arătând cu degetul spre generaţia din care face parte, atribuindu-i iresponsabilitate politică pentru starea în care a ajuns generaţia lui.
Un sondaj recent arată că jumătate dintre români consideră că îngrijirea bătrânilor este o responsabilitate a statului şi că sistemul de asistenţă socială este depăşit.
Realităţi crunte arată că în România vremurilor moderne mai sunt pensionari care trăiesc cu 3 lei pe lună, după anii munciţi prin colhozurile socialiste şi că în patria noastră există doar 131 de cămine pentru persoane vârstnice, cu o capacitate de 7.122 de locuri, din care în mediul rural funcţionează doar 36, cu o capaciate de 1.839 de locuri.
Când Dumnezeu porunceşte, trebuie să împlinim
Ce este de făcut? Cine poartă vina, cu adevărat, pentru situaţia în care ne aflăm? De ce nu ne asumăm generaţia a treia ca parte din existenţa noastră inefabilă? De ce-i jignim pe bătrâni? De ce-i facem să dispere şi mai mult decât ei înşişi disperă, conştienţi de neputinţele lor? De ce îi considerăm poveri, de ce îi abandonăm, îi uităm, fără să ne pese de ei? Unde este înţelepciunea ce ne-a caracterizat naţia şi care spune că cine nu are bătrâni să şi-i cumpere? Unde sunt toate acestea? Şi vorba domnului profesor Ovidiu Pelican, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj: "Dacă tot nu ne asumăm bătrânii, fiindu-ne ruşine de ei, vrând să ne debarasăm cinic şi fără rost de siluetele lor nevoiaşe, cocârjate, de ce nu le lăsăm măcar demnitatea neatinsă? A-i specula trivial, cu şmecherii de mahala şi retorici ieftine, nu face cinste nimănui".
Oricât ne-am strădui să găsim răspunsuri la aceste dureroase întrebări, nu vom găsi atât timp cât nu-L vom căuta pe Dumnezeu. Căci, până la urmă, ceea ce uităm noi, ce abandonăm, ce jignim, ce dispreţuim şi ucidem cu nepăsarea noastră este credinţa în Dumnezeu. Necredinţa că la Dumnezeu toate îşi găsesc rezolvare.
Şi de lucrul acesta nu ne va salva nimeni în afară de noi.
Iar pentru a lămuri problema de fond nu trebuie decât să citim încă o dată Decalogul care, la punctul 5, spune: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie şi mulţi ani să trăieşti pe pâmânt". Şi să înţelegem că acest lucru nu este o alternativă, nici o alegere de voie sau de nevoie, ci o poruncă. Şi când Dumnezeu porunceşte, doar împlinirea poate fi răspunsul.
Împreună-călători cu cei în suferinţă şi nevoi
Iată de ce Preafericitul Părinte Patriah Daniel aminteşte, de fiecare dată, necesitatea de a fi aproape permanent de valorile Bisericii, care promovează iubirea aproapelui şi în mod special iubirea faţă de cei în nevoi şi bătrâni. "Astăzi, când în jurul nostru vedem multe semne ale morţii fizice şi spirituale, boală şi suferinţă, sărăcie şi nedreptate, violenţă şi lăcomie de bani şi de putere, lipsă de iubire şi de ajutorare, cutremure şi tulburări în natură care afectează viaţa oamenilor, a animalelor şi a plantelor, să rugăm pe Hristos Domnul Cel Înviat din morţi să ne dăruiască puterea de a nu pierde speranţa şi bunătatea sufletului. Să-L rugăm să ne întărească în lucrarea noastră de ajutorare a bolnavilor, bătrânilor, orfanilor şi săracilor. Să arătăm în jurul nostru lumină din lumina Învierii lui Hristos; să privim faţa fiecărui om în lumina Învierii lui Hristos, ca pe o sfântă lumânare de Paşti aprinsă în lume de iubirea lui Hristos pentru oameni; să vedem pe fiecare om ca pe un împreună-călător cu noi spre învierea de obşte, când Hristos Cel Înviat va veni în slavă să judece viii şi morţii şi să dăruiască slavă şi bucurie celor drepţi şi milostivi (cf. Matei 25, 31-46)", arăta Preafericirea Sa în Pastorala de Paşti din anul 2010.
Să readucem deci pe chipul bătrânilor credinţa în lumina Învierii lui Hristos. Să le ridicăm prin grija noastră privirile din pământ. Să le întindem mâna. Să-i privim în ochi şi să le citim în suflete mai mult. Să le alungăm tristeţea de pe chipurile uscate şi să le preţuim mai mult înţelepciunea. Să fim împreună-călători cu ei în viaţă. Altfel, nu numai nivelul demnităţii noastre sociale va rămâne sub cota pierzării, dar şi noi înşine vom dispera în duhul necurat al rătăcirii.
