Mergem pur şi simplu pe stradă sau stăm la geam, ne uităm la oamenii care trec pe lângă noi şi vrem să vedem un chip fericit, vrem să găsim cumva pe chipul lor adevărata fericire. S-ar putea să nu vedem decât umbre de fericiri şi ne dăm seama că nu căutăm unde trebuie. Poate ar trebui să căutăm chipuri fericite în schiturile uitate de lume şi iubite de Dumnezeu, cu siguranţă acolo găsim rodul căutării noastre... se şi întreabă atunci omul venit din vârtejul lumii unde este izvorul de unde poate lua şi el o picătură?
Prea mulţi au încercat de-a lungul timpului să definească fericirea, aşa încât efortul nostru de acum de a da o definiţie pentru ea, pe care am putea să o descoperim, ar fi zadarnic. Dacă ar fi o simplă noţiune, am putea uşor să o limităm într-o definiţie, însă fericirea este o stare a sufletului, chiar un mod de a trăi. Mulţi dintre cei care au încercat să explice fericirea au ajuns la concluzia că nu există un răspuns strict la întrebarea "ce este fericirea?", pentru că nu există un singur lucru care să ne facă fericiţi pe toţi.
Fiecare îşi construieşte fericirea din ceea ce crede el că îl mulţumeşte. Un serviciu bun, o maşină frumoasă, o casă, iar în cel mai bun caz, o familie împlinită - cam aici sunt standardele noastre de fericire. Întrebarea ar fi dacă ne putem construi fericirea deplină doar din aceste mici fericiri sau mulţumiri? Vom fi fericiţi cu adevărat dacă după 30 de ani de rate căsuţa mult visată este a noastră? Vom fi fericiţi şi faţa noastră se va lumina dacă pe lângă asta vom lua şi o maşină nouă? Sau nu cumva fericirea adevărată constă în altceva... Oare nu stă ea în legăturile de suflet şi iubire dintre noi şi cei ai noştri şi în primul rând în legătura de iubire dintre noi şi Dumnezeu? Iar dacă ajungem cumva la acest adevăr, abia acum putem să găsim rostul căutării unui înţeles al fericirii, o fericire care îi împlineşte pe toţi. Abia după ce lumina lui Hristos a strălucit în sufletul nostru, bucuriile sufletului par întuneric în lumina Lui de fulger.
Bunăstarea socială, echivalentă cu fericirea?
Ceea ce pentru filosofii de demult era un subiect de reflecţie important, astăzi prea puţin se mai dă importanţă studiului sentimentelor pozitive. Dacă luăm exemplul psihologiei, care se ocupă de studiul emoţiilor umane, vedem că prea mult s-a vorbit despre sentimente negative (anxietate, depresie, ostilitate, agresivitate etc.) în detrimentul emoţiilor pozitive, cum ar fi fericirea. Iar acest lucru s-a întâmplat deoarece s-au infiltrat în viaţa noastră prea multe probleme, frici, fobii, nemulţumiri de care omul trebuie mai întâi să scape, pentru ca apoi să se gândească la fericire. Iar dacă după toate acestea poate omul să gândească la fericire, cum să o realizeze dacă societatea ne oferă lucruri mult prea superficiale pe care să o clădim pentru ca să o mai numim fericire. Dacă standardul pe care ni-l oferă societatea în ceea ce priveşte fericirea se limitează la "bunăstare socială", nu trebuie să ne mai mirăm de ce vedem atâtea chipuri îngândurate când trecem unii pe lângă alţii. Aceasta este marea amăgire a societăţii noastre, ne învaţă cum să alergăm în căutarea fericirii văzute ca un simplu sentiment de bunăstare, stare efemeră care ne duce osteniţi spre nicăieri.
După cum spunea părintele Teodor Popescu: "Sub forma şi sub numele atâtor plăceri, fericirea omenească este astfel dorinţă şi împlinire de pofte, de nevoi şi de capricii trupeşti, ca ceva care este marele şi unicul scop al vieţii omeneşti, un scop firesc şi îndreptăţit ca însuşi omul, ca însăşi viaţa". Fericirea sufletului nostru nu se realizează din clipe de bucurii materiale, ci din profunde bucurii cereşti, care vin din iubirea Lui Hristos: "Fericiţi cei ce Te iubesc pe Tine, că aceia se vor bucura de pacea Ta!". Fericirea pe care o căutăm în exterior nu poate fi decât una trecătoare, cea care vine din interiorul inimii noastre, acolo unde este Hristos, aceea este cea care ne împlineşte desăvârşit.
Fericirea între pământ şi cer
Societatea se centrează în explicarea fericirii pe o fericire surogat - starea de bine socială, susţinută de latura materială a existenţei noastre în mod exclusiv, dicţionarul de psihologie defineşte fericirea drept "o stare deosebită de împlinire a ceva ce s-a realizat şi a provocat un succes neaşteptat sau mult aşteptat. Se manifestă ca o stare euforică încărcată de trăiri intense, ce nu numai că provoacă un fel de trăire recuperatorie puternică, ci şi o energizare, o stare de receptivitate şi toleranţă, creşterea dorinţei de a face ca şi alţii să fie fericiţi". Pe cine mulţumesc aceste explicaţii?
Fericirea spre care tindem toţi este mai mult decât o stare de bine, este de fapt "gradul de exaltare ultim al fiinţei umane". Dumnezeu ne-a creat pentru a fi fericiţi sau mai bine spus ne-a creat pentru comuniunea cu El. Iar din această comuniune vine şi cea mai profundă fericire. Suntem creaţi de Dumnezeu ca să fim fericiţi şi acest lucru este întărit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos când ne învaţă ce temelie pune El noului fel de vieţuire pe care ni-l dă prin făgăduinţele rostite în cele nouă fericiri. Nu ne spune doar că putem fi fericiţi, ne învaţă ce trebuie să facem şi cum trebuie să fim pentru a fi fericiţi, o fericire dincolo de orice palidă bucurie materială. Omul care este în comuniune cu Dumnezeu este un om cu adevărat fericit: "Comuniunea cu Dumnezeu este ultimul garant al fericirii". Părintele Constantin Galeriu ne învăţa foarte frumos spunând că fericirea "este o stare de împlinire continuă a fiinţei noastre. Această împlinire o dobândeşte creştinul vieţuind după voia lui Dumnezeu".
