Centrele pentru criza de sarcină, soluție la problema avortului

De ce are nevoie o femeie care se gândește să facă avort pentru a renunța la acest gând și a naște copilul? În funcție de situație, sprijinul înseamnă câte ceva din: dragoste și înțe­legere față de ea, consiliere psihologică, grijă pentru suflet, sprijin material. Mai exact, înseamnă a-i oferi o soluție concretă la toate acele probleme care o determină să nu mai vadă altă ieșire în afară de avort. Sprijinul trebuie să rezolve tot ce este necesar și să fie suficient. E mult, e puțin? E greu, e ușor?

Uneori sprijinul pare uriaș: cineva a oferit propria casă unei tinere care voia să facă avort pentru că nu avea casă - aceasta a însemnat în acel caz „necesar și suficient”.

Alteori, sprijinul înseamnă o discuție la scara blocului. Acum câțiva ani, o tânără în criză de sarcină a trimis unei prietene un mesaj, seara târziu: „Sunt însărcinată. Mă gândesc să fac avort”. Prietena știa ce înseamnă avortul. De două ori fusese în criză de sarcină pentru că tatăl copilul nu voia copilul. Prima oară a silit-o să facă avort, a doua oară ea a ascuns sarcina până după termenul legal în care se face avort la cerere și a născut copilul. A sunat-o imediat înapoi. Pentru că nu putea să plece de acasă și nici nu putea să o invite înăuntru, a chemat-o la scara blocului. S-au întâlnit și i-a povestit cât de traumatizant a fost avortul pentru ea, că îl considera cea mai mare greșeală a vieții și a îndemnat-o să țină copilul. Aceasta a însemnat în acel caz „necesar și suficient”.

Dar, pe lângă bunăvoința și implicarea fiecăruia, avem nevoie de instituții care să fie disponibile la orice oră din zi și din noapte și să fie capabile să ofere orice înseamnă „necesar și suficient”, în funcție de situație. Aceste instituții sunt centrele pentru sprijinirea femeii în criză de sarcină. În România sunt doar câteva astfel de centre, în care o mână de oameni dedicați încearcă să sprijine femeile în criză de sarcină să își nască pruncii. Avem nevoie de mult mai multe. Un minim ar fi să existe în fiecare județ un astfel de centru.

Exemplul cel mai bun în această privință îl oferă Statele Unite ale Americii.

Povestea de mai jos este tipică pentru ce înseamnă criza de sarcină și ajutorul. Angi Stillwell a avut șansa de a ajunge la un centru atunci când avea nevoie. În septembrie 2016, ea și-a publicat povestea pe site-ul pregnancyhelpnews.com, dedicat centrelor pentru criza de sarcină din SUA.

Centrul care a sprijinit-o pe ea a salvat 24.000 de copii de la deschiderea lui în 2007 până în prezent. Și el este doar unul dintre cele circa 2.800 de centre pentru criza de sarcină din SUA. Să facem și în țara noastră astfel de centre, să ajutăm mamele și pe copiii lor, căci viața lor depinde de noi!

De la un pas spre avort la o familie cu 5 copii

„Asemeni multor cazuri, atunci când am aflat că sunt însărcinată, povestește Angi Stillwell, prima reacție a fost de șoc. Nu puteam să cred. Mi se spusese că nu voi fi în stare să am copii din cauza unor probleme medicale, așa că vă imaginați bucuria care m-a cuprins. Dar entuziasmul nu mă lăsa să văd realitatea: prietenul meu vedea această sarcină nu ca pe o binecuvântare, ci ca pe o «problemă» care trebuie rezolvată prin avort.
Așa că m-a dus la o consultație. De fapt mă programase la avort. Când mi-am dat seama, am plecat de la clinică.

I-am spus că vreau să păstrez copilul. El mi-a dat un ultimatum: fie rămân cu el, fie îl păstrez pe «ăla». Mi-a spus că nimeni nu o să mă vrea dacă am un copil ca «bagaj». După el, eram pe punctul de a deveni o femeie săracă, tristă și singură dacă păstram copilul. În plus, copilul nu ar avea șanse la o viață bună. Tremuram.

Chiar în mijlocul discuției, el a promis că dacă aș avorta, am putea stabili o dată în care să ne căsătorim. Apoi am putea avea din nou o sarcină și am face totul «ca la carte».

Eram disperată, eram confuză și nu știam ce să fac. Simțeam că nu sunt în stare să continui singură. Nu voiam să-l pierd pe el. Așa că am început să iau în considerare avortul. M-am simțit prinsă într-o capcană.

Am căutat on-line informații despre avort. Atunci am dat peste site-ul celor de la «Heartbeat» din Miami, care deschiseseră cu câteva săptămâni înainte o clinică de sprijin în criza de sarcină. Am făcut o programare pentru a mă întâlni cu Jeanne Pernia.

Atunci când Jeanne mi-a spus povestea ei, mi-am dat seama că nu eram singură.

Nu voi uita niciodată cum m-a făcut să mă simt. Pentru prima dată de când am aflat că eram însărcinată, am simțit că totul va fi în regulă, chiar dacă asta însemna că mi-aș pierde prietenul. Deodată mi-am dat seama că aveam dreptul de a hotărî ce voiam să fac. Nu aveam nevoie de permisiunea prietenului meu ca el să «accepte» copilul meu. El putea să aleagă să nu se implice, dar nu mă putea forța să distrug viața prețioasă care înflorea în mine.

M-am simțit stăpână pe situație, sprijinită și plină de speranță. Bineînțeles, asta nu însemna că avea să fie ușor. Am discutat cu Jeanne despre asta și despre sentimentele mele - frică, incertitudine, atât de multe emoții care copleșesc o femeie care se confruntă cu o sarcină neașteptată.

Jeanne m-a ajutat să fac față acestor sentimente și să anticipez cum aveam să mă simt în lunile următoare. Aceasta mi-a dat puterea să rezist tentației de a accepta ce mi se oferise inițial ca singură opțiune atunci când presiunea și anxietatea mă doborâseră: avortul. Jeanne m-a încurajat să am încredere în Dumnezeu și în planul Său pentru viața mea. Așa am și făcut.

Nu am putut să îmi văd copilul atunci, pentru că un hoț spărsese centrul și furase ecograful cu doar câteva zile înainte. Dar Jeanne mi-a dat un model de plastic ca să îmi arate cam cum este copilul meu în acel moment din sarcină.

Unul dintre cele 24.000. Și numărătoarea continuă

A devenit atât de clar pentru mine că acest copil era mult mai mult decât «ghemul mic de celule» din minciunile de la clinicile de avort. Acesta era copilul meu. Port și acum cu mine acel model fetal mic de plastic pentru a-mi aduce aminte de modul în care Dumnezeu a lucrat pentru a-mi salva fiica și pe mine.

Când m-am întors, ecranul ecografului arăta cum copilul se mișcă, arăta că este viu! Văzându-mi fiica mișcându-se în mine, m-am convins: în nici un caz nu îmi voi avorta copilul.

Până acum, Centrul «Heart­beat» din Miami a salvat 24.000 de copii și mamele lor din tragedia avortului. Fiica mea și cu mine am fost numărul 3 în istoria lor.

Chiar dacă mi-a fost de multe ori frică, am ales să am încredere în Dumnezeu și să mă las condusă de El. M-am ocupat mult să învăț să fiu o mamă bună și am muncit din greu pentru a-i oferi o viață bună minunatei mele fiice.

Când fiica mea era bebeluș, l-am cunoscut pe cel care va deveni soțul meu. Și el avea o fiică. Ne-am căsătorit cu un an mai târziu. Familia noastră a continuat să crească, iar acum suntem o familie de șapte persoane. Este un privilegiu și o plăcere să fiu mamă pentru familia noastră și sunt atât de recunoscătoare pentru asta!

Prima mea fiică este o fetiță extrem de ageră; este excep­țională. Este grijulie, isteață și plină de viață. Nu-mi vine să cred cât de aproape am fost să o pierd.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi găsit Centrul «Heartbeat»? Ce fel de coșmar ar fi fost viața mea dacă nu m-ar fi ajutat ei? Viața mea s-a schimbat în totalitate prin acest colac de salvare care a fost vital, și care este cu adevărat condus de îngeri aici, pe pământ.”