Cunoaştem uneori câte un om excepţional, care, din "binecuvântate pricini", se întâmplă să ne fie şi partener de căsătorie, să ne iubească şi să ne respecte necondiţionat până la sacrificiul de sine. Când moartea ne răpeşte o asemenea persoană, ne încearcă deznădejdea. Învierea lui Hristos ne dă însă nădejdea că iubirile noastre nu pot muri, pentru că El ni le va readuce la viaţă. Aşa cum El a înviat dintâi, ne va învia şi pe noi, şi pe cei pe care i-am iubit. Totuşi, chiar dacă ne vom întâlni cu cei dragi nouă la Înviere, nu vom putea rămâne împreună dacă ne va despărţi păcatul. De aceea, dacă ne iubim partenerul, să Îl iubim şi mai mult pe Hristos păzindu-I poruncile, şi vom putea petrece împreună cu cei pe care îi iubim, de data aceasta pentru totdeauna, în vecii vecilor.
Veronica este numele unei soţii creştine pe care o cunosc de câţiva ani. Este chiar soţia mea. Ne-am cunoscut înainte să ne întâlnim propriu-zis în timp şi spaţiu. Ne-am căutat întâi prin rugăciune, ea cerând un soţ creştin "cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni", eu cerând un "ajutor" pentru viaţă, o soţie care să mă iubească şi să mă înţeleagă. Chiar nu am fost interesat să fie frumoasă, dar mi-a dăruit Dumnezeu o soţie frumoasă şi în interior, şi pe dinafară. Până să mă întâlnească, ea obişnuia să aprindă lumânări pentru viitorul ei soţ, pe care nu îl cunoştea încă, pentru ca Dumnezeu să îl păzească în curăţie. Aşa se întâmplă în viaţă, credem că avem merite şi izbânzi duhovniceşti prin nevoinţa şi rugăciunile noastre, când în adevăr biruinţa peste patimi ne este adusă de rugăciunile smerite ale unor oameni tăinuiţi.
Primul nostru "contact" a fost prin intermediul unei reţele de socializare, Hi5. Când mi-a zărit poza, Veronica a simţit că se linişteşte, că şi-a găsit pacea, că băiatul din poză este omul ei. Când am văzut-o eu în poză, am simţit că ea este femeia pe care o doresc în viaţa mea pentru totdeauna. Mulţi ne-au dispreţuit pentru că ne-am cunoscut într-un spaţiu virtual, s-au îndoit de calitatea unei persoane cunoscute astfel, dar nouă Dumnezeu ne-a arătat că este prezent şi lucrător chiar şi în mediul virtual.
La cel mult două luni după această cunoştinţă, viitoarea mea soţie şi-a luat inima în dinţi şi a venit cu autocarul la Bucureşti, aproape 500 km, pentru a ne întâlni. Se temea ca nu cumva în spatele imaginii băiatului plăcut să nu fie un om periculos, dar a mers cu Dumnezeu înainte, crezând în pacea inexplicabilă care îi cuprinsese inima de când mă văzuse. La şase luni după această întâlnire faţă către faţă ne-am căsătorit.
Două făgăduinţe, două minuni
Dumnezeu ne-a dăruit un băieţel care este rodul unei minuni. L-am numit Nectarie, pentru că sfântul a făcut o minune cu cineva drag din familia mea. Doctorii îmi spuneau să mă pregătesc de o tragedie, hemoptizia rudei mele nu mai putea fi oprită. Şi mi-am zis atunci că nu vor muri oamenii când cred oamenii, ci când vrea Dumnezeu. Şi m-am rugat Sfântului Nectarie să îmi vindece ruda, făgăduindu-i, în schimb, că primul meu copil va purta numele lui, ca mărturie a minunii făcute. În noaptea acelei zile, ruda mea a visat un lichid negru care se scurgea din ea, şi de dimineaţă a început să se redreseze brusc până la însănătoşire completă, spre stupoarea medicilor. Deşi nu m-am consultat cu soţia mea când am făcut această făgăduinţă, ea a primit cu înţelegere şi bucurie ca primul nostru copil să se numească Nectarie.
A fost o sarcină fără probleme până în ultima lună, când soţia mea a căzut direct pe burtică pe un trotuar. Eu eram de faţă, cu două sacoşe grele în mână şi o umbrelă deschisă, şi efectiv nu am avut timp să reacţionez, să o prind în cădere. Mi-am dat atunci seama ce aproape este moartea de fiecare dintre noi şi că nu te poate salva nimeni afară de mâinile Dumnezeului cel viu.
După acest eveniment, din nou, miraculos, sarcina a continuat fără probleme, dar soţia mea a făgăduit Domnului că nu va mai purta niciodată accesorii, dacă îşi face milă să se nască băiatul sănătos. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. Dar, la un moment dat, după naştere, soţia a fost ispitită să îşi împodobească încheietura mâinii cu un ceas-accesoriu. Neaşteptat, doar ce l-a pus la mână, şi i-a căzut. L-a ridicat, şi iar l-a pus la mână, dar o palmă nevăzută a lovit-o peste mână şi componentele ceasului au sărit prin cameră. S-a înspăimântat şi am învăţat amândoi că nu ne mai putem juca vreodată cu făgăduinţele făcute Domnului.
Echilibrul între iubirea faţă de partener şi faţă de părinţi
Când greşeşte, soţia mea îşi cere iertare de fiecare dată, prin cuvinte, dar şi prin fapte, de exemplu, îmi face o prăjitură "Albă-ca-zăpada" sau o mâncare preferată, este mai atentă cu mine, mă "îndulceşte". Totuşi, de cele mai multe ori, eu sunt cel care greşeşte şi o supără, nu ţine seama de părerile ei, aşa cum sunt înclinaţi adesea bărbaţii să creadă că ei ştiu cel mai bine. Greşelile acestea în căsnicie nu rămân fără consecinţe în plan duhovnicesc. De fiecare dată Dumnezeu a îngăduit ca pentru o greşeală a mea să îşi retragă harul de la soţie şi să trebuiască să lupt pentru redresarea situaţiei prin îndreptare, nerepetarea păcatului, căinţă, post şi rugăciune. Ne atrage astfel Dumnezeu atenţia că suntem responsabili şi de greşelile partenerului, că nu trebuie să îl învinovăţim pe el, ci întotdeauna să căutăm cauza, în primul rând, în relaţia noastră deficitară cu Dumnezeu.
Păcatul, chiar neştiut de partener, îl îndepărtează pe acesta de tine, aparent în mod misterios. De aceea, pentru o căsnicie solidă este nevoie de gânduri curate faţă de partener, să nu îl învinovăţim, să nu îl înjurăm sau să îl înşelăm nici în minte, de răbdare până la moarte şi de bună înţelegere cu socrii. Nu putem avea un colţ al nostru de fericire pe pământ dacă nu ne cinstim propriii părinţi şi pe socri.
Totuşi, problemele şi norii într-o căsnicie apar mai ales atunci când nu ştii să trasezi graniţe între familia ta, părinţi, rude şi prieteni. Dacă nu ne separăm, nu putem fi fericiţi. După căsătorie, partenerul devine cea mai importantă persoană din viaţa ta, iar echilibrul între apropiere şi distanţă faţă de rude nu poate fi găsit de nici un cuplu, decât prin ascultare de sfaturile unui duhovnic. Este nevoie în toate de diplomaţie, discreţie şi de respectarea libertăţii celuilalt.
Respect şi iubire necondiţionate
Niciodată soţia nu a încercat să îmi impună voinţa ei într-o privinţă sau să mă şantajeze emoţional, să mă condiţioneze. Dimpotrivă, după chipul lui Hristos care bate smerit la uşa inimii, poate Îi va deschide cineva, dar nu forţează, aşa şi soţia mea îmi spune: "Ai vrea, poţi să... cureţi nişte cartofi, să mă ajuţi puţin cu copilul, să cumperi două pâini?" etc. Dacă nu pot, nu insistă, nu îmi reproşează. Îmi cere sfatul şi în privinţa cheltuirii banilor şi nu doseşte din ei ca să îi dea părinţilor sau altcuiva, aşa cum, din păcate, se întâmplă tot mai frecvent în familia modernă. Spală uneori în apă rece până îi sângerează mânile, găteşte şi în frig, dar nu se plânge niciodată. Mai mult, este veselă şi bine-dispusă, în majoritatea timpului, şi în mişcare ca "un val unduitor încălzit de razele soarelui", după o expresie fericit aleasă de scriitorul englez Thomas Hardy. Sunt învăluit de o iubire nemeritată, care nu este condiţionată de statutul meu financiar sau social, de inteligenţă sau frumuseţe, de boală sau sănătate. De aceea, nu voi putea mulţumi niciodată îndeajuns soţiei pentru darul de iubire pe care mi-l face în fiecare zi, ca un înger ce renaşte în fiecare dimineaţă pentru mine.
