Complexul provincialului

În esenţă, complexul provincialului este generat de două situaţii specifice. Una constă în concentrarea majorităţii resurselor culturale şi de divertisment la oraş, în timp ce satul a rămas un orizont pustiu şi fără perspective. Cealaltă situaţie se referă la lipsa de comunicare între două categorii sociale fundamentale: cei care "gândesc", intelectualii, şi cei care "muncesc, nu gândesc". Nejustificabil rămâne însă complexul provincialului pe care îl avem şi ca ţară faţă de Occident.

Sufletul omului este citadin în esenţa sa, în termeni aristotelici este "zoon politikon", fiinţă socială. Astfel, mai ales la sate, oamenii nasc mulţi copii, pentru a reconstitui, în cercul propriei familii, aglomeraţiile urbane, creând totodată o mică biserică. Familia se numeşte mică biserică, întrucât este o "adunare" de creştini, după cuvântul lui Hristos: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt. 18, 20). Motivaţiile naşterilor frecvente sunt atât creştine, să faci "toţi copiii pe care ţi-i dă Dumnezeu", dar şi omeneşti, frica de a rămâne singur, de a nu avea cine să-ţi deschidă uşa la bătrâneţe, de a nu avea cine să-ţi ducă numele mai departe etc.

Tinerii de la oraş

În mod paradoxal, la oraş, oamenii fac mai puţini copii, fiind sătui cumva de aglomeraţie. De aceea, pentru orăşeni satul este, întâi de toate, spaţiu, evadare, aer liber. Este spaţiul de vacanţă, dar şi loc de retragere a părinţilor care îşi lasă copiii căsătoriţi să locuiască în apartament. Aceasta este categoria de tineri, să zicem, fericită, de la oraş. O altă categorie de tineri, ce deţin o casă a lor, sunt cei răzbătători, întreprinzători, care dezvoltă permanent afaceri. O a treia categorie sunt acei tineri care locuiesc cu părinţii chiar şi după ce se căsătoresc. O anumită dependenţă financiară sau/şi psihologică de părinţi este responsabilă pentru decizia împărţirii aceluiaşi habitat cu ei. Alţii sunt tinerii foarte bine pregătiţi profesional, chiar cu studii serioase în străinătate. Aceştia fie visează să rămână acolo, fie vor să revină în ţară şi să se implice în revigorarea societăţii, însă cu riscul de a implementa aici modele (culturale, economice, sociale, politice ş.a.) nespecifice. Tot aici intră şi colecţionarii de licenţe alienaţi, care în loc să ia viaţa în piept şi să se angajeze, amână acest moment prelungindu-şi statutul de student indefinit. Altă categorie de tineri de la oraşe o reprezintă cei de bani gata, care risipesc munca părinţilor pe a căror spinare şi trăiesc.

Drama tinerilor citadini este legată de conflictul dintre libertate şi limită. Oraşul oferă posibilităţi numeroase de muncă şi de construire a unei cariere, dar salariile sunt neîndestulătoare. Iar posturile bine plătite nu se ocupă doar prin concurs şi competenţă, ci şi prin bani, relaţii sau se moştenesc din tată în fiu, printr-o logică arhaică ce justifică, şi astăzi, dreptul ereditar.

Tinerii de la sat

Deşi bătrânii sunt majoritari la sate, întâlnim şi tineri foarte diferiţi între ei. Unii sunt serioşi, îşi asumă credinţa ortodoxă şi duc mai departe tradiţiile locului. Alţii jinduiesc după oraş, pentru că percep satul ca orizont în care nu se întâmplă nimic sau sunt atraşi de oraş ca mediu în care, sub adăpostul anonimatului, se pot distra şi păcătui, fără a fi cunoscuţi şi judecaţi. La sat lipseşte această libertate "sub acoperire". În colectivitatea restrânsă a satului fiecare este cu ochii pe celălalt. Iar dacă nu au frică de Dumnezeu, oamenii se tem totuşi de "gura" satului.

O a doua categorie o reprezintă tinerii intelectuali şcoliţi în ţară şi în afara hotarelor, care locuiesc, prin forţa împrejurărilor, în sate şi trăiesc agonia de a nu avea partener de dialog, suferă de singurătate şi de sentimentul şi riscul real al plafonării profesionale. În sfârşit, există şi tineri "fără însuşiri", care sunt un hibrid între orăşean şi ţăran. Aceştia ignoră tradiţiile şi obiceiurile specifice zonei în care locuiesc, se ruşinează cu faptul că sunt ţărani, sunt preocupaţi să fie la curent cu tot ce este mai nou la oraş, în materie de bârfă despre vedete sau fapte diverse. De asemenea, îşi fac un titlu de glorie din achiziţia unor aparate electronice dintre cele mai performante şi mai scumpe, deşi nu au efectiv nevoie de ele decât pentru alimentarea identităţii lor hibride.

Apartenenţa la neam, definitorie în mentalul sătesc

În general, identitatea, la sat, se defineşte prin apartenenţa la un neam sau "trib", aşa cum transpare din prima întrebare ce se adresează oricărui necunoscut: "Al cui eşti?". Cei care trăiesc la oraş, de obicei, ies din orizontul "neamului" propriu şi îşi formează un anturaj de prieteni dintre străini. Însă la sat, prieteniile cu cei care nu fac parte din neamul propriu sunt înţelese mai ales în sens negativ, ca anturaj rău, "cârdăşie" pentru fapte rele, "tovărăşie" de pahar.

Încă şi cine se căsătoreşte venind de la oraş cu un băiat sau o fată de la ţară este privit cu suspiciune şi chiar cu ochi răi, ca şi când ar fi răpit un "bun" al comunităţii. Semnificaţia romantică a unei căsătorii este aici secundară, prioritar fiind aranjamentul între părinţii care au bătut palma pentru destinele copiilor lor.

Fetele de la ţară se îmbracă atent, studiat, spre deosebire de cele de oraş. Ele îşi "vând" pielea scump, întrucât concurenţa pentru căsătorie este acerbă, băieţii sunt puţini. La mare căutare sunt băieţii care au muncit peste hotare, au maşină şi casă. Dacă ţăranul tradiţional nu concepea să îşi dea fata după un străin de neam şi credinţă, în prezent, părinţii înşişi se bucură când fetele lor se căsătoresc "în afară", chiar cu preţul lepădării de credinţă, numai să aibă odorul "tot ce îi trebuie". Intelectualii săraci sunt dispreţuiţi pentru că nu pot oferi fetelor un cămin al lor şi o siguranţă financiară, aceştia dispreţuind, la rândul lor, pe pălmaşii avuţi.

Intelectualii şi muncitorii, în opoziţie

Această polarizare este consecinţa unei educaţii schizoide, prin care tinerii ajung să aprecieze exclusiv ori valoarea muncii fizice (la ţară), ori a celei intelectuale (la oraş). De unde şi dramele reale pe care le cunosc tinerii intelectuali, incapabili să întreţină o familie, şi chiar pe ei înşişi. Este nevoie ca tinerii să deprindă şi o meserie, pe lângă studii. De altfel, Domnul Hristos, Înţelepciunea însăşi, era tâmplar, iar Apostolul Pavel, cel mai învăţat evreu din timpul lui, făcea corturi. Cei care muncesc fizic s-ar cuveni să-şi cultive intelectul şi sensibilitatea, pentru a nu se abrutiza şi sălbătici.

Dar şi cruce de purtat

Să iubim satul nostru, oraşul şi ţara în care am venit pe lume, aşa cum Hristos îşi iubeşte Biserica, răbdând-o şi neruşinându-Se cu defectele ei. În loc să ne mai simţim imigranţi în propria ţară, visând la o patrie de suflet în Occident, să reflectăm asupra faptului că nu este întâmplător că ne-am născut aici, în acest loc, şi acum, în timpul acesta. Să ne iubim satul, să ne iubim oraşul şi ţara, din preţuire pentru iubirea strămoşilor care şi-au jertfit viaţa, luptând să apere un pământ pe care ei îl numeau "dulce Românie", dar noi astăzi ne ruşinăm şi să-i mai spunem patrie.