Dorinţa unui trai mai bun a divizat numeroase familii româneşti prin plecarea unuia dintre soţi la muncă în străinătate. Mai grav este că mulţi astfel de părinţi şi-au lăsat copiii în grija rudelor sau a prietenilor. Desigur, nu plăcerea, ci problemele pecuniare i-au împins pe aceşti oameni să plece, dar, deşi vor câştiga bani, ei nu vor putea compensa niciodată lipsa fizică a persoanei lor şi sprijinul moral de care ar fi avut nevoie copiii lor cât au fost departe de ei.
După o perioadă în care plecarea din ţară era doar un vis, după 1990 aceasta a devenit uneori o necesitate. Situaţia economică precară de aici sau poate creşterea aşteptărilor într-o societate de consum au dus la încadrarea forţei de muncă româneşti în curentul internaţional al migraţiei.
În momentul în care părinţii se hotărăsc să plece peste hotare, autorităţile ar trebui să fie mai vigilente şi să impună acestora câteva aspecte care să fie respectate cu sfinţenie. Aceştia ar trebui să-şi lase copiii în grija unor persoane de încredere, de care sunt siguri că îi vor îngriji pe cei mici cu atenţie şi afecţiune, dar şi să-şi ia angajamentul că vor menţine un contact permanent cu proprii copii. Dar, chiar şi aşa, mijloacele de comunicare modernă nu vor înlocui apropierea caldă a părinţilor.
Banii nu înlocuiesc dragostea părintească
Plimbările făcute cu părinţii, masa cu care îşi aşteaptă mama copilul de la şcoală, discuţiile faţă în faţă despre schimbările vârstei nu pot fi înlocuite de discuţiile prin internet şi telefon. Uneori, părinţii ajunşi peste hotare, din lipsă de timp, preocupaţi de a câştiga bani uită să-şi sune cu regularitate copiii, nu se întorc acasă aşa de des cum au promis înainte de a pleca şi, de cele mai multe ori, chiar dacă şederea era programată doar pentru câteva luni, se prelungeşte pe câţiva ani. Deşi cei mai mulţi părinţi trimit bani copiilor, aceştia uită că dragostea părintească nu poate fi cumpărată, iar anii care trec nu se mai întorc niciodată şi, prin absenţa lor, pierd momente frumoase şi irepetabile din creşterea şi dezvoltarea copilului. Dacă plecarea unui singur părinte departe de casă este greu de suportat, plecarea amândurora este un adevărat calvar sufletesc pentru copii.
Copiii pot trece printr-o criză de identitate
Despre fenomenul copilului lăsat acasă de părinţii migranţi ne-a vorbit profesorul psiholog Taisia Trica, directorul Centrului de Asistenţă Psihopedagogică Buzău: "Din practica mea de teren cunosc situaţii în care mai mulţi copii au rămas în grija unui singur om din sat. Bunicile, mătuşile, vecinii devin părinţi-surogat. Şcoala, oricât şi-ar dori să creeze condiţiile unei dezvoltări normale, este depăşită. În ciuda grijii pe care instituţiile de învăţământ şi cabinetele de asistenţă psihopedagogică o arată acestor copii, ei înregistrează dificultăţi psihologice, trăind o stare de criză. Indiferent de vârsta lor, copiii suferă şi, de cele mai multe ori, sunt incapabili să depăşească aceste momente de criză. De la naştere, copilul observă că există două persoane în jurul lui cu roluri diferite. Împreună, părinţii îndeplinesc toate funcţiile familiale. Funcţia instrumentală este legată mai mult de tată, iar cea afectivă de mamă. În aceste condiţii apare identificarea băiatului cu tatăl, iar a fetei cu mama, necesară constituirii identităţii de sine a copilului. Această identitate este afectată când nu există ambele figuri parentale în preajma copilului".
În plan psihologic, apar manifestări specifice anxietăţii de separare, crizei de identitate.
"Aceşti copii sunt lipsiţi de motivaţie, devin introvertiţi, anxioşi, temători, hipersensibili sau, din contră, dezvoltă comportamente agresive, răspund cu violenţă la multe dintre situaţiile existenţiale. În plan social sunt alterate relaţiile din familie, cu ceilalţi fraţi, cu părintele rămas, alte rude, dar şi relaţiile cu colegii de şcoală. Se întâmplă ca uneori copiii să devină apărătorii părinţilor lor la acuzele societăţii. Rolurile sociale pe care copilul le preia îi maturizează timpuriu, iar etapele dezvoltării proprii sunt ignorate. Pe termen lung, vom avea un "copil" obosit înainte de vreme. La şcoală, performanţele copilului scad, apar dese acte de indisciplină şi de nesupunere. Unii dintre ei prezintă risc de abandon şcolar şi sunt mult mai vulnerabili decât colegii lor. Unii dintre ei aleg să se automarginalizeze, trăindu-şi în singurătate propria dramă. Chiar şi în plan medical se pot înregistra alterări ale stării de sănătate pe care nimeni nu poate să le sesizeze şi să le îndrepte la timp, îndeosebi alterări ce ţin de alimentaţie, regimul de viaţă", a mai spus psihologul Taisia Trica.
Problemele din copilărie ne marchează şi la maturitate
Problemele pe care le simt copiii la o vârstă fragedă se vor răsfrânge şi asupra vieţii adultului de mai târziu. Pe parcursul întregii sale vieţi, acest om va avea o acută teamă de despărţire de persoanele pe care le iubeşte, având grave tulburări afective. Pentru el, fiecare separare va căpăta dimensiunea unei părăsiri. Această persoană va încerca să evite despărţirea, deşi, uneori, ea este necesară, fiind rezultatul unor motive întemeiate. Întreaga sa viaţă va încerca să compenseze lipsa de afecţiune pe care a simţit-o în anii copilăriei, prin cheltuieli nejustificate şi printr-o imagine afişată falsă.
Valorile materiale nu le pot înlocui pe cele spirituale
Despre responsabilităţile părinţilor migranţi ne-a spus câteva cuvinte şi pr. prof. Paul Negoiţă, slujitor la Biserica "Sfântul Apostol Andrei" din Buzău. "Sunt statistici referitoare la copiii care au părinţii plecaţi în străinătate, precum şi la problemele acestora aici, probleme de ordin emoţional, comportamental, educaţional, toate create de lipsa afecţiunii şi grijii părinteşti din viaţa copilului. Aceşti copii care rămân perioade îndelungate singuri sunt orfani cu părinţi. Relaţia firească va fi greu de refăcut, iar timpul petrecut la distanţă, imposibil de recuperat. Este foarte adevărat că există copii orfani şi cu părinţi în casă, deoarece adulţii sunt absenţi emoţional şi nu cunosc trăirile fiilor lor. Nu ştiu când aceştia suferă, se simt în insecuritate, iubesc, plâng sau visează. Dar totuşi lipsa acestor copii nu se aseamănă cu drama celor ce se despart de părinţi. Cei plecaţi au o responsabilitate majoră faţă de copiii lor. Nu sunt doar părtaşi la apariţia unei vieţi, ci au datoria creşterii în armonia familiei a acestor vieţi. Crize financiare au mai fost şi vor mai fi, dar ele nu trebuie să creeze crize afective ce duc la schingiuiri relaţionare. Valorile materiale susţin valorile spirituale, dar nu le vor putea înlocui niciodată. De aceea, este de preferat ca în cazul migraţiei familia să rămână unită, să meargă împreună şi să lupte cu noile realităţi. Greutăţile unui nou început nu vor fi mai mari decât înstrăinarea şi singurătatea copiilor rămaşi singuri, copii ce nu au decât imaginea recentă, electronică, pe camera web a părinţilor lor", ne-a spus părintele Paul Negoiţă.
