Creştinismul social

Desprinsă de tentaţiile mainstream-ului politic modern, experienţa creştinismului social oferă la un secol distanţă de consumarea ei şi după zeci de ani de linişte suprapusă peste furtuna totalitară impulsul necesar reconsiderării unor forme de gândire care au adus împreună suveranitatea populară şi Evanghelia lui Hristos.

Dacă Franţa a fost locul în care creştinismul social s-a dezvoltat cel mai uşor, fiind direct proporţional cu creşterea aversiunii republicane şi socialiste, ţări precum Germania, Belgia, Italia, Marea Britanie sau România nu au lipsit nici ele din tabloul luptei pentru o justiţie socială creştină. Susţinătorii din spaţiul german, precum episcopul catolic de Mainz, Wilhelm von Ketteler (1811-1877) sau teologul şi politicianul protestant Frederich Naumann (1860-1918) au predicat regenerarea societăţii prin consacrarea vieţii individuale serviciului comunităţii. Guvernul nu are dreptul moral de a lua bunăstarea de la unii şi de a o închina altora, ceea ce înseamnă un prim refuz al socialismului de stat şi centralismului birocratic, dar şi o antipatie faţă de liberalismul care în formula sa economică reduce muncitorii la statutul de sclavi salariali. În esenţă, creştinismul social se opune liberalismului pe care-l consideră prea individualist în domeniul economic şi social, dar se opune şi mai categoric democraţiei marxiste căreia îi denunţă mesianismul pur terestru şi accentul pus pe primatul exclusiv al clasei muncitoare în construirea societăţii. În Marea Britanie însă, ambele partide, Tory şi Whig, au văzut tot timpul în Biserica Anglicană un partener. Prin urmare, teologi precum Maurice, Ludlow şi Kingsley nu au avut o raportare specific antagonistă faţă de socialismul britanic neîncărcat cu patosul anticlerical specific Franţei, ceea ce a făcut să nu existe o delimitare clară între socialismul creştin şi creştinismul social.

Transplantată din Occidentul european în zorii Primului Război Mondial de episcopul Bartolomeu Stănescu, versiunea românească a creştinismului social a beneficiat mai ales de sprijinul laicilor, teologi, şi nu numai. În ciuda profunzimii şi solidităţii punerii în practică a corpului de idei creştin-social prin Cercul de studii şi revista "Solidaritatea" şi Asociaţia preoţească "Renaşterea" din Oltenia, nu s-a reuşit o răsturnare în ordinea socială interbelică patronată de elite mult prea conectate la beneficiile şi nu la datoriile guvernării. Rămâne însă, printre multe altele, frumoasa definiţie-metaforă a democraţiei din perspectiva creştinismului social: "Capilaritatea socială în virtutea căreia cel vrednic de jos să se poată ridica sus, iar cel de sus să se pogoare în mod necesar jos, când nu s-ar mai putea menţine pe puterile lui sus".

Sociologia corporaţiei

Émile Durkheim observa că de la Hobbes până la începutul secolului al XX-lea diferenţele sunt mici. Pentru filosoful englez, oamenii se aflau într-o continuă stare de război şi se omorau unii pe alţii pentru că nu aveau deasupra lor o autoritate morală şi socială, de unde reiese nevoia unui contract social. În societatea descrisă de Durkheim diferenţa este foarte ironică: oamenii găsesc viaţa intolerabilă, dar nu se mai omoară între ei, ci se sinucid, ceea ce înseamnă că e nevoie de solidaritate şi coeziune socială. Deci, viziunea durkheimiană este una opusă contractualismului liberal, el consideră că atât puterea, cât şi autoritatea sunt naturale şi trebuie căutată sursa lor pentru a dispărea anomia. Deşi nu-l putem număra printre creştinii sociali, Durkheim se întâlneşte în multe puncte comune cu aceştia, mai ales în nevoia de reconstrucţie socială pe baza religiei şi a corporaţiilor profesionale. El împarte acest ethos comun cu gândirea conservatoare catolică de secol XIX, punând accent pe credinţa comună, importanţa educaţiei, nevoia de putere spirituală ierarhică, importanţa asociaţiilor intermediare ca breslele şi corporaţiile etc.

Pe această nevoie de a readuce în actualitate vechi structuri sociale pierdute în urma Revoluţiei Franceze s-au remarcat mai mulţi creştini sociali, precum inginerul Frédéric le Play (1806-1882), care respingând "falsele dogme de la 1789" a schiţat un proiect social bazat pe familie: populaţia nu este alcătuită din indivizi, ci din familii, care sunt conduse de taţi responsabili de bunăstarea şi de educaţia religioasă a copiilor. Autoritatea paternală trebuie, deci, transferată şi în societate, ceea ce înseamnă că "într-o societate industrială fiecare afacere şi fabrică trebuie văzute ca o familie. Autoritatea patronului asupra oamenilor săi este asemănătoare cu cea a tatălui asupra copiilor săi". Un alt curent important vecin creştinismului social de la sfârşitul secolului al XIX-lea francez este cel al solidarismului. Pentru că omul este autorul mizeriei semenului său, el are datoria să îl ajute. Reprezentanţii acestui curent, Charles Gide şi Léon Bourgeois, propun o viziune asupra societăţii care seamănă cu o asociaţie de ajutor reciproc, dar nu în sensul socialist. Ei nu resping sacralitatea proprietăţii private, dar încearcă să micşoreze efectele inegalităţii sociale. Prin urmare, solidaritatea umană trebuie privită ca o lege naturală, iar statul ca forma supremă de solidarism, cel a cărui raţiune de a fi este pacea socială: "O întreprindere de stat trebuie să-şi propună un ideal, o nevoie de împlinit, nu profitul".

Derivări şi devieri

La începutul secolului al XX-lea, creştinismul social ca mişcare s-a dizolvat în mai multe secţiuni pe care, fără a le pune etichetă, le putem numi deopotrivă derivări sau devieri. În 1894, Marc Sangnier (1873-1950) înfiinţează Le Sillon, un cerc al creştinilor sociali mult mai apropiaţi de democraţie decât de tradiţia conservatoare. Dorinţa lor era aceea de a arăta că omul poate să fie şi catolic, şi democrat în acelaşi timp. Această organizaţie a crescut atât de mult, încât s-a dizolvat în 1910 prin intervenţia papei Pius al X-lea, care a condamnat totodată şi creştin-democraţia pe motiv că este un pericol la adresa unităţii Bisericii Catolice. Teologi precum Maurice Blondel, care a început în 1905 să sprijine Fédération des Catholiques Sociaux des Alpes et de Provence, iar mai apoi să frecventeze Les Semaines Sociales, un grup de studiu în care se dezbăteau probleme sociale şi economice, au rămas fideli conservatorismului politic catolic.

Însă centralitatea moralităţii, autoritatea ierarhiei în societate, dominaţia corporatismului asupra democraţiei etc., deşi n-au imaginat niciodată un corporatism dogmatic de tipul fascismului, i-a determinat pe unii dintre creştinii sociali să se apropie de organizaţii precum Action Français sau de Regimul de la Vichy din dorinţa de a lua prea multă distanţă de socialism, ceea ce denotă în cuvintele lui Charles Gide "teama de a vedea oamenii înrolându-se sub steagul roşu al antichristului". Alunecările spre autoritarism şi totalitarism rămân devieri greu de acceptat dacă ne considerăm entuziaşti ai democraţiei, dar complexităţile istorice care le-au creat nu au puterea de a ne priva în sita cu care cernem creştinismul social de ideile, reflecţiile şi chiar modelele de care ne putem servi astăzi. La un secol de la disoluţia sa, creştinismul social este mai actual ca oricând, dar la fel de ignorat ca şi în epoca sa. El ne aminteşte că funcţia unei guvernări creştine este prevenirea extinderii egoismului, iar că proprietatea şi averea poartă cu sine o ipotecă profund creştină.