Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Societate Decenţa de a fi campion

Decenţa de a fi campion

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Societate
Un articol de: Arhid. Alexandru Briciu - 27 Septembrie 2011

Din ce în ce mai mult, doctorii atrag atenţia asupra pericolului la care se expun tinerii din cauza stilului de viaţă sedentar. Sportul, în general, atât de mult neglijat în ultima vreme, înseamnă sănătate personală şi dezvoltă viaţa în comunitate. Deşi media insistă să promoveze nonvalori care nu au nici o legătură cu viaţa sportivă, sportul încă mai şlefuieşte caractere.

Fotbalul este numit "sportul rege" în ţara noastră şi pare a fi acaparat titlul de sport naţional tradiţionalei oine. Dacă, însă, urmăreşti un jurnal de sport, îţi va fi servită doar o porţie de mondenităţi, scandaluri, cumetrii, cancanuri şi picanterii. Ce să mai înţeleagă părinţii atunci când aud că odraslele lor ar vrea, încă de mici, să joace fotbal? Mai poate naşte acest sport valori sau a ajuns într-atât de degradat pe cât vedem la televizor?

De ceva vreme, fotbalul internaţional este dominat de o echipă spaniolă, FC Barcelona. Acum câţiva ani, fostul mare fotbalist englez Gary Lineker definea fotbalul drept "un joc simplu, în care 22 de bărbaţi aleargă 90 de minute după o minge şi câştigă întotdeauna nemţii". Înlocuiţi substantivul comun "nemţii" cu numele propriu "FC Barcelona" şi veţi actualiza această sintagmă pentru zilele noastre.

Stilul de joc şi trofeele câştigate i-au transformat în modele pentru jucători, antrenori, conducători şi suporteri. Cu toţii vor să fie Barcelona care câştigă tot timpul, dar prea puţini privesc în esenţă întreg angrenajul care pune în mişcare acest mecanism. Aceasta nu va fi o analiză tehnico-tactică, există suficientă presă de specialitate care să disece jocul unei echipe de fotbal. Vom vorbi însă despre oameni şi gesturi. Oameni mari, cunoscuţi în toată lumea, şi câteva gesturi care le fac cinste şi îi propun drept modele pentru tineri.

Atât de mult ţintuiţi în faţa televizorului sau calculatorului, tinerii "devorează" informaţia virtuală şi "joacă" fotbal la nivel înalt doar din încheietura mâinii, pe calculator. Au apus, parcă prea devreme, vremurile când copiii ieşeau în faţa blocului, cu o "minge de 35" şi transpirau în faţa barei de bătut covoare ce servea drept poartă, visând să ajungă Hagi sau Lăcătuş. Îndrăznesc să spun că erau mai fericiţi. Şi mai sănătoşi.

Oameni şi gesturi

Ca orice club de talie internaţională, care se respectă, Barcelona are o temelie solidă, zidită pe piatră: investiţia în viitor. Academia "La Masia" ("Casa") creşte tineri, îi educă şi-i formează ca oameni. Proiectul a fost iniţiat în 1979 de olandezul Johan Cruyff, care a propus un campus în care copiii talentaţi să crească în echipă, asigurându-li-se cazare, antrenament şi şcolarizare. La Masia îşi propune, în primul rând, să crească oameni, şi apoi fotbalişti. În 30 de ani, mai bine de 500 de tineri au trecut pragul academiei şi doar 10% au ajuns în prima echipă a Barcelonei. Sita cerne, mulţi chemaţi, puţini aleşi şi doar cei mai buni se impun.

Andres Iniesta este un produs de succes al academiei. Înaintea Campionatului Mondial de Fotbal din 2010 disputat în Africa de Sud, jurnaliştii de la Marca i-au provocat pe jucătorii selecţionatei Spaniei să scrie ce vor face dacă vor câştiga turneul final. Spania a învins Olanda în finală prin golul lui Iniesta, iar ziariştii au desfăcut plicurile scrise de fiecare fotbalist cu câteva săptămâni în urmă. Pe foaia lui Andres scria: "Dacă vom câştiga Cupa Mondială... voi parcurge Camino de Santiago", tradiţionalul pelerinaj la moaştele Sfântului Apostol Iacob (30 aprilie) din nordul Spaniei, de la St. Jean Pied de Port până la Santiago de Compostela, aproximativ 780 km.

27 mai 2011. Finala Ligii Campionilor, cea mai importantă competiţie intercluburi. Barcelona câştiga meciul şi căpitanul de echipă era invitat, conform uzanţelor, să primească trofeul. Este cel mai important moment al unui spectacol mediatic urmărit de milioane de oameni din întreaga lume şi întreaga atenţie se îndreaptă asupra celui care ridică trofeul. Carles Puyol, căpitanul de drept al Barcelonei, îl cheamă pe colegul său, Eric Abidal, şi-i pune banderola de căpitan pe braţ, lăsându-i, fără ezitare, această onoare. Francezul de 31 de ani câştigase nu doar acel meci de fotbal, ci unul mai important, cu viaţa: la 15 martie i se descoperise o tumoare la ficat. Operat cu succes, după doar două luni de repaus reintra în rutina de jucător profesionist. Pentru colegii săi, şansa lui la o nouă viaţă era mai importantă decât orice trofeu. Pe care l-au câştigat şi i l-au dedicat. Românul Gică Popescu, fost căpitan al Barcelonei în anii â90, explica acest gest: "Pe mine m-a impresionat toată povestea cu Abidal. Când Puyol i-a cedat banderola, iar banderola de căpitan al Barcelonei e o in-sti-tu-ţi-e!".

Un nou început

În vara anului 2008 începea cea mai de succes perioadă din istoria clubului: catalanul Josep "Pep" Guardiola i Sala era instalat antrenor principal al echipei FC Barcelona. Fost fotbalist de succes şi căpitan al echipei, avea doar 37 de ani, dar se plia perfect filozofiei clubului. Era propunerea marelui Johan Cruyff, "făuritorul" acelei echipe care încânta, deci preşedintele Joan Laporta a considerat că merită încercarea. Guardiola a început să lucreze cu oamenii. A epurat vestiarul de jucători de valoare certă, dar care lăsau viaţa extrasportivă să-i influenţeze, punând în pericol unitatea grupului. În iulie 2008, unul dintre jucătorii la care Guardiola renunţa amintea, într-o scrisoare de mulţumire adresată clubului catalan, ce este, de fapt, fotbalul: "Fotbalul e un joc, o sărbătoare, un sport făcut pentru a bucura şi a te bucura. Trebuie să joci fotbal zâmbind. Noi aşa l-am înţeles. Vă mulţumesc că aţi zâmbit împreună cu mine. Ronaldinho Gaucho".

Tânărul antrenor a reuşit să-i câştige pe jucători, care vedeau în el un coleg mai mare care muncea mai mult ca toţi, până la 14-18 ore pe zi, pentru ca echipa să aibă rezultate. El însuşi produs al academiei clubului, a acordat credit tinerilor jucători din propria "pepinieră", care ştiau de mici tradiţia echipei şi filozofia de viaţă şi de joc. În trei ani de antrenorat, a reuşit să câştige 12 trofee din 15 posibile, toate la cel mai înalt nivel.

Cea mai înaltă distincţie a Parlamentului Cataluniei

Pentru cariera prodigioasă, la 8 septembrie 2011, Josep Guardiola a fost distins cu medalia de aur, cea mai înaltă distincţie a Parlamentului provinciei Catalunia. În discursul ţinut înaintea deputaţilor, familiei şi apropiaţilor reuniţi în Palatul Parlamentului pentru a-l omagia, Josep Guardiola a "predat" o lecţie de viaţă în doar 10 minute. În ţinută impecabilă, cu medalia de aur la gât, a mulţumit tuturor celor datorită cărora se afla acolo. Şi a arătat cum a ajuns să facă performanţă: învăţând de la toţi. De la apropiaţi, de la antrenori, de la colegii jucători şi acum de la jucătorii pe care îi antrenează. Se luminează la faţă, dar cu o mină la fel de serioasă spune că îşi iubeşte meseria, indiferent de rezultatele de pe teren. Deşi echipa se bucură de cel mai mare stadion din Europa, "Camp Nou", cu o capacitate de peste 90.000 de locuri, antrenorul pregăteşte meciurile din subteran dintr-un birou ce nu măsoară mai mult de 20 de metri pătraţi.

Inevitabil, a vorbit şi despre sport, în general, şi fotbal, în special: "Părinţii mei mi-au oferit educaţie. Destul de bună, aş spune. Şcoala m-a ajutat, de asemenea. Dar ceea ce m-a format cel mai mult ca om: microsistemul care este o echipă de fotbal. Un grup de oameni reuniţi împreună. Asta m-a făcut ceea ce sunt acum, ca persoană. Practicarea sportului m-a format ca om. Aici am învăţat ce înseamnă să câştigi. Şi să celebrezi o victorie cu multă moderaţie. Şi m-a învăţat ce este înfrângerea, şi cât este de grea. Dar înfrângerea te face să te ridici şi să preţuieşti cât este de greu să câştigi. Am învăţat că un antrenor decide că astăzi eu nu o să joc. Pentru că am învăţat că el gândeşte pentru noi toţi, ca grup, şi nu doar pentru mine, ca individ. Am învăţat că un coleg este mai bun decât mine şi merită să joace. Şi am învăţat că reproşurile sunt inutile. Pentru că atunci când pierzi eşti responsabil. Sportul, încă de când eram copil, la Barcelona, acesta este esenţialul ce m-a format şi mi-a oferit ce am astăzi".

Satisfacţiile sunt foarte mari, dar şi sacrificiile pe măsură. O astfel de meserie este într-atât de cronofagă, încât te poate îndepărta de familie şi de prieteni, dedicându-i-te total. A mulţumit, de asemenea, pentru înţelegere şi suport familiei în care s-a născut şi familiei pe care a născut-o: "Încerc doar să fiu un bun fiu, şi în plus, încerc să fiu un bun soţ pentru soţia mea Cristina pentru ca împreună să ne bucurăm de acest minunat spectacol de a vedea cum Maria, Marius şi Valentina cresc".

Din acea zi, jurnalele de sport din ţara noastră s-au rezumat la a aminti că Josep Guardiola a primit o medalie de aur în Parlament, are un birou foarte mic, deşi şi-ar putea permite unul mai mare, şi soţia şi cei trei copii au nume româneşti. Suficient pentru "publicul-ţintă", nu?